Astăzi mulți pun la îndoială necesitatea căsătoriei, pentru că se pare că acest act nu rezolvă nimic. În același timp, o schimbare a statutului poate afecta relația și intensifica atât manifestările pozitive, cât și negative. La unele persoane după nuntă în relație se întoarce romantismul, cineva începe să se gândească la infidelitate, iar cineva se confruntă cu atacuri de panică și chiar violență.
Două cititoare își împărtășesc poveștile despre cum s-a schimbat relația lor după nuntă.
„În luna de miere, m-a lovit pentru prima dată…” – Alina, 28 de ani
Cu viitorul meu soț am început o relație pe când aveam 17 ani. El era foarte bun, politicos, atent, inteligent – după toate criteriile tipul perfect. Toate cunoștințele îl adorau. Deși el îmi spunea că este o persoană foarte complexă.
Căsătoria era ideea mea fixă. Ambii visam să fugim de familiile noastre, de aceea ne-am căsătorit doi ani mai târziu, când eu aveam 19 ani, iar el 20. Cu o zi înainte de nuntă s-a purtat cumva urât cu mine. Nici nu-mi amintesc care a fost motivul, dar am plâns toată seara înainte de eveniment. Atunci m-am gândit că poate eu nu am dreptate.
În luna de miere, m-a lovit pentru prima dată – cu piciorul peste picior. Nu m-a atins niciodată cu mâinile, era tabu pentru el.
Apoi a început să mă educe: îmi aducea tot felul de cărți despre „înțelepciunea feminină”, care spuneau că femeia trebuie să gătească, să inspire și să sprijine bărbatul. Și eu eram o fetiță bună, încercam să fac ceea ce era scris acolo. Mi s-a interzis să lucrez, dar în acel moment nu m-a deranjat. În momentele în care eu, după părerea soțului meu, făceam greșeli, mă învinovățeam pentru tot și încercam să învăț și mai multe rețete de plăcinte minunate pentru a deveni o soție bună.
În căsnicie slăbeam activ: nu mâncam anumite alimente, mergeam la fitness de cinci ori pe săptămână. Într-o zi când m-am privit în oglinda mare de la sală am văzut că sunt foarte slabă. Iar acasă auzeam: „Azi îți iese burta înainte.” Dar eram sigură că dorința de a slăbi este inițiativa mea.
Nu le-am spus celor apropiați că soțul mă umilește și mă insultă, că am crize de isterie. Odată, când credeam că sunt însărcinată din cauza unei întârzieri mari, soțul meu mi-a interzis să cumpăr testul de sarcină. Mi-a promis că mă va da afară din casă dacă se va dovedi că sunt însărcinată. Iar fără el nu-mi puteam imagina viața, pentru că auzeam constant: „Fără mine ești nimeni”, „Cine are nevoie de tine”. După această situație cu presupusa sarcină, am împărtășit durerea cu câteva persoane. Dar nu erau părinții sau prietenele mele, ci oameni care mi-au spus că familia trebuie păstrată cu orice preț.
Presupun că aceste schimbări de comportament ale soțului meu s-au întâmplat nu atât din cauza formalizării relației, ci pentru că am început să locuim împreună. Deși, poate, a influențat și nunta, pentru că în căsătorie îi era mai ușor să mă țină. De aceea, mi-a interzis să lucrez și să am fonduri personale. Toate aceste lucruri, împreună cu actul de căsătorie m-au împiedicat să plec ușor.
Din fericire pentru mine, circumstanțele m-au ajutat să mă despart de el. Soțul meu și-a dorit să se mute în altă țară, i-am susținut ideea. A plecat primul și desigur mi-a spus să nu vin. Eu însă am venit încercând să salvez căsnicia, care durase deja cinci ani. Dar în cele din urmă m-a părăsit.
Nu m-am întors în țară, am decis să-mi construiesc viața într-o țară nouă. Au fost oameni care m-au susținut, apoi am cunoscut un tânăr minunat. Desigur, fostul soț a încercat să mă reîntoarcă. Mi-a promis că se va schimba, eu însă am decis că este timpul să-mi dau șansa pentru ceva mai bun. În cele din urmă a spus că eu am distrus căsnicia. Deci, oficial sunt inițiatoarea divorțului. Și pentru cunoscuții noștri el a rămas un „băiat bun”.
Acum cu siguranță nu consider căsătoria ceva sfânt. Aceasta este doar o uniune legalizată a doi parteneri. Acum sunt într-o relație sănătoasă cu cea mai bună persoană din lume. Deși cuvintele „soț” și „soție” încă îmi provoacă furie, cred că într-o zi voi fi gata să mă căsătoresc din nou, dacă va fi necesar pentru acte sau viză.
„În relația de dinaintea nunții mă simțeam confortabil, în siguranță. Totul a rămas la fel și după…” – Victoria, 23 ani
Soțul meu este cu 8 ani mai mare decât mine. Ne-am căsătorit la un an de la începutul relației și după 7 luni de conviețuire. Nu m-a cerut de soție: ne-am căsătorit din cauza sarcinii neplanificate. Voiam să mă căsătoresc, dar cred că fără sarcină nu s-ar fi întâmplat atât de curând. În ciuda circumstanțelor, am fost calmă, de parcă totul decurgea așa cum trebuie.
Înainte de căsătorie, eram conectați în primul rând prin înțelegere reciprocă, gusturi comune, interese și valori. Aveam aceeași perspectivă asupra vieții. În relația de dinaintea nunții, mă simțeam confortabil și în siguranță. Așa a rămas și când ne-am căsătorit. Consider că mariajul este important, dar nu decisiv. Dacă oamenii se simt confortabil împreună, atunci nu contează dacă oficializează relația sau nu.
Eu și soțul meu în fiecare zi învățăm să ne înțelegem și să rezolvăm probleme împreună, încercăm să ne deschidem și mai mult unul față de celălalt. Cu toate acestea, nu suntem întotdeauna de acord în toate aspectele, dar încercăm să ne certăm într-un mod prietenos. Nu cred că în situația noastră, doar căsătoria a avut un efect pozitiv asupra cuplului nostru. Noi înșine ne influențăm relația, iar înregistrarea oficială – a fost doar o formalitate necesară cauzată de sarcină și apariția copilului.
Nu este corect să se pună presiune asupra cuplurilor, să fie forțate să se căsătorească atunci când sunt împreună deja de mult timp. Îmi place că majoritatea oamenilor pot decide dacă oficializează sau nu o relație pe baza intereselor personale, opiniilor, nevoilor.