Copilul care a dezvoltat cu părintele său o legătură emoțională după tipul evitant pare autonom, independent, un „adult mic” și (deseori) are probleme de sănătate. Atunci când mama pleacă, un astfel de copil arată că nu îl deranjează, este calm și uneori chiar pare indiferent. Când mama se întoarce, el nu o salută, nu aleargă la ea și nu i se urcă în brațe, nu radiază bucurie, dar nici nu este supărat. Privirea lui este îndreptată fie în altă parte, fie către activitatea cu care era ocupat. De cele mai multe ori, părinții exact asta așteaptă de la copil: să învețe să facă față stresului fără lacrimi și țipete, de preferință singur.
Dacă în primul an de viață, copilul se confruntă cu faptul că nimeni nu vine la apelurile și strigătele lui sau, și mai rău, ele îi provoacă adultului furie și iritare, iar dorința lui de a se lipi și de a se urca în brațe este suprimată, atunci el învață să-și ascundă nevoia de ajutor și sprijin.
Un părinte care stabilește atașamentul evitant are în arsenalul său următoarele expresii cu ajutorul cărora își exprimă sprijinul: „nu s-a întâmplat nimic”, „nu plânge”, „e vina ta”, „ nu te preface că te doare”, „dacă nu asculți – vei ști ce ți se poate întâmpla”, „te vei liniști și apoi vei veni” etc.
Copilul începe să-și ascundă sentimentele și să arate acel comportament pe care îl așteaptă și îl aprobă părinții, el devine ideal, confortabil, calm.
Dar cercetările moderne au arătat că acești copii sunt lipsiți de pacea interioară. Copiii cu legătură emoțională evitantă experimentează stres în momentul despărțirii de cei dragi. Acest lucru este evidențiat de indicatori obiectivi: se accelerează pulsul, se eliberează hormonii stresului. Din cauza faptului că nu-și pot exprima emoțiile, stresul își găsește expresia sub formă de reacții psihosomatice, de aceea astfel de copii se plâng adesea de durere, greață, ei au probleme cu somnul, în cel mai rău caz, acest lucru se manifestă prin boli cronice.
Tipul de conexiune emoțională se formează în primii 5 ani de viață. După aceea, el se poate consolida, iar în viitor se reproduce în relațiile cu alte persoane, prieteni, parteneri, proprii copii. Părinții care stabilesc o legătură emoțională evitantă cu copiii lor, de regulă, au moștenit și ei acest stil de comportament de la părinți, iar ei, la rândul lor, l-au adoptat de la generația mai în vârstă.
Într-o relație cu partenerul persoana cu atașament evitant pare distantă, detașată. Rareori se deschide și vorbește despre sine, despre experiențele sale. Îi este dificil să recunoască sentimentele altuia.
Conexiunea emoțională de tip evitant în copilărie poate fi o condiție prealabilă pentru apariția „contradependenței” sau a „dependenței de evitare”.
Pentru a stabili un atașament sănătos, de încredere între adult și copil, sunt necesare următoarele:
– Un adult semnificativ permanent în primul an de viață al copilului (mama, tata, bunica etc.), care îi va oferi îngrijire și protecție;
– Un comportament sensibil față de copil (atenție la apelurile sale de ajutor, dorința de a înțelege ce vrea să comunice copilul, acțiuni care să răspundă nevoilor copilului și în interesul copilului);
– Capacitatea de a realiza nevoia de cunoaștere și percepție senzorială a lumii (prezența stimulentelor pentru dezvoltare, aprobarea activității de cercetare, laude);
– Menținerea contactului vizual și corporal, comunicare verbală și dialogul (începând cu sunete și silabe);
– Consolarea într-o situație stresantă (durerea, frica, despărțirea etc. pot deveni stresante pentru copil, chiar dacă pentru adult par nesemnificative), este obligatorie cu ajutorul contactului corporal.