Sarcina psihologică a tatălui este protecția și recunoașterea.
Dacă tatăl își protejează copilul de o mătușă care țipă, de băieții mari sau de un câine furios, acest lucru va naște în el încrederea: “Lumea este de partea mea. Sunt protejat”.
Ulterior, o astfel de persoană se va putea apăra de cei care îi invadează granițele. Și nu este vorba atât despre autoapărarea fizică, cât despre respectul pentru drepturile sale – de exemplu, să nu faci ceea ce nu vrei.
Din păcate, adesea întâlnim faptul că tatăl este prezent nominal, dar nu construiește o relație emoțională cu copilul. Tații muncesc. Sunt foarte ocupați să câștige pentru existență. Și evită în orice mod posibil contactul emoțional cu copilul lor. Dar pentru copil, prezența tatălui în viața sa este la fel de importantă ca și cea a mamei. După cum am menționat mai sus, fără credința tatălui în copilul său, el (copilul) nu își va putea simți drepturile și curajul de a insista asupra lor. În adâncul sufletului, el rămâne timid și fricos, visând ca cineva mai puternic să-l protejeze.
Recunoașterea este a doua sarcină ca importanță. Tatăl este cel care îi insuflă copilului sentimentul „Pot să o fac, voi reuși”. Recunoașterea nu este ceva special. Este decizia de a-ți lua copilul la pescuit (un fel de inițiere într-o companie masculină îi va crește respectul de sine) sau de a-i răspunde la întrebări (recunoscându-i valoarea) sau de a-l încuraja atunci când eșuează (îl ajută să simtă încrederea în sine). Din lucruri atât de simple, copilul este capabil să tragă concluzia că este valoros, respectat – ceea ce înseamnă că întreaga lume îl respectă.
Problemele încep dacă tatăl concurează cu copilul, fără a ține cont de vârstă; îl învinuiește, îl controlează, îl devalorizează.
Domeniul competiției poate fi foarte diferit – inteligența, de exemplu. „Spune-mi, cât fac nouă înmulțit cu opt?”- își întreabă tatăl fiul care e elev în clasa I. După ce a primit răspunsul greșit, îi spune cu bucurie răspunsul corect, demonstrând cu toată înfățișarea sa că este cel mai deștept din familie.
Un alt domeniu competitiv este jocul, sportul. Unii tați, fără să-și ascundă bucuria, își înving odraslele, exprimându-și superioritatea în această luptă inegală.
De asemenea, se întâmplă că oricât de mult s-ar strădui copilul, indiferent ce ar face, nu poate câștiga respectul tatălui său. El învață bine – „Poți mai bine”, face progrese în sport – „Nu ești încă campion olimpic”, încearcă să ajute prin casă – „Ajuți prea puțin”.
Rana nerecunoașterii îl va durea toată viața. Chiar dacă a obținut succes într-un domeniu, o astfel de persoană va continua să-l audă pe tatăl său „interior”: „Nu ești suficient de bun”.
Copilul poate căuta recunoașterea altor persoane – profesori, prieteni, colegi. Dar nerecunoașterea tatălui întotdeauna îi va aminti din interior că toate acestea sunt temporare. Trebuie să demonstrezi în fiecare zi că ești demn – de acest job, de această poziție în societate, de acest cerc social. Și chiar și după ce a obținut recunoașterea, o astfel de persoană în adâncul sufletului așteaptă expunerea – asta spune tatăl critic și devalorizant din interiorul său.
Omul care are norocul să aibă un tată care îi recunoaște valoarea nu are nevoie de dovezi zilnice că este demn de respect. El se respectă pe sine, nu se uită în ochii altora, sperând să vadă acolo interes pentru sine. Și, din păcate, aceasta este o raritate.
Consecințe deosebit de grave apar dacă tatăl manifestă violență – fizică, emoțională, sexuală. Atunci și lumea pe care o moștenește copilul este un loc foarte periculos în care cei puternici au întotdeauna dreptate și pot face tot ce vor cu tine.
Violența tatălui este și ea periculoasă pentru că indiferent de orice el rămâne cea mai importantă figură care, în mintea copilului, îl iubește. Deci, dragostea este pentru totdeauna asociată cu violența. Ulterior, el însuși poate fi violent în relațiile de dragoste. În înțelegerea sa, dacă nu există violență, atunci nu există dragoste.
Tragedia unei astfel de moșteniri constă în faptul că un copil nerecunoscut și neprotejat nu poate crește din punct de vedere psihologic. Sub coaja adultului continuă să trăiască un băiețel sau o fată care încă mai caută protecție și recunoaștere de la purtătorii arhetipali ai puterii și autorității – statul, șeful, președintele, Dumnezeu.