Într-o zi m-am îmbolnăvit de gânduri negative, care au lansat tot răul ce putea fi lansat. M-am îmbolnăvit de lipsa de încredere în mine și nu mai reușeam nimic. M-am îmbolnăvit de lipsă de interes și nu mai vedeam viața, evenimentele care au loc, nu mai observam nici schimbarea vremii. Nu mai conta dacă era o zi însorită, sărbătoare, ploaie torențială sau minus patruzeci și opt de grade.
M-am îmbolnăvit de antipatie de sine. Și această antipatie într-un mod viclean s-a răspândit rapid peste tot și nimeni nu mă mai iubea în schimb Nu știu sigur dacă acest lucru era adevărat, dar în acel moment eram ferm convinsă de asta.
M-am îmbolnăvit de prostie. Și în loc să mă dezvolt, să fac ceva, să scot puterea din mine, mi-am inventat inacțiunea. Durerea este vicleană când vine vorba de invenții.
Când ești bolnav de cele de mai sus, vezi oameni răi peste tot, lipsă de oportunități și dragoste, interdicție de exprimare, limite, bariere, plictisire și întuneric. Zi de zi, m-am transformat într-o persoană căreia i se bloca accesul la soare, zâmbete și dispoziție. Și cel mai interesant lucru este că îmi plăcea. De ce? Pentru că nu trebuia să fac nimic. Pentru că puteam să dau vina pe circumstanțe pentru ceea ce se întâmplă. Puteam să mă plâng toată ziua.
Doar că astfel viața devine limitată, insipidă, plictisitoare. Ea există sub formă fizică, dar în spatele ei nu există nimic. Goliciune. Întuneric. Durere. Viclenie și auto-înșelăciune.
Au fost chiar și zile când am intrat în dezbateri cu oamenii și mi-am măsurat cu ei rănile, evenimentele rele și stresul. Din fericire, această perioadă a fost scurtă. Acum îmi amintesc de ea cu recunoștință. Am intrat în ea din prostie și pentru că nu mă iubeam. Atunci mi se părea că dragostea este luată din afară, din surse suplimentare. Cineva trebuie să-mi aducă dragostea pe platou. Eram dependentă de circumstanțe și de alți oameni.
Într-o dimineață, după câteva luni de durere autoprovocată, am decis să-mi scriu un bilet cu drept la reabilitare. Am decis să încerc să trăiesc altfel, oricum nu aveam nimic de pierdut. Și a început o altă viață.
Este un adevărat miracol atunci când ești liberă de durerea interioară, pentru că ai decis să nu mai fii prietenă cu ea și să nu te transformi într-o persoană cu dizabilități sufletești. Acesta este cel mai frumos dar pentru tine, când îți permiți să fii, nu să pari, să renunți la ceea ce nu poți schimba, să-ți iei rămas bun de la ceea ce este în afara sferei tale de influență.
Se întâmplă magie, când nu mai aștepți nimic de la oameni, le permiți să fie ei înșiși. Te gândești să fii o persoană sănătoasă, cu mintea limpede. Nu-ți mai permiți să tragi în gândurile tale ceea ce te trage la fund și te dezarmează. Nu mai trebuie să te justifici sau să execuți programul social „Așa este necesar”.
Ți-ai eliberat viața de masa lipicioasă, nu mai faci pe victima circumstanțelor pe care ți le-ai inventat, permiți evenimentelor să se întâmple, recunoști imperfecțiunea lumii și, de asemenea, oprești lupta pentru dreptatea pe care ai inventat-o.
Atât timp cât viața îți este dată, pur și simplu trebuie să o trăiești. Da, cu cât îmbătrânești, cu atât se întâmplă lucruri mai dificile: pierderea părinților, oamenilor dragi, prietenilor, visurilor și ideilor. Dar acesta este sensul și zborul. Viața noastră nu este diferită de o rachetă. Pentru a te mișca mai departe, a merge pe drumul tău și a prezenta ceva, într-o zi trebuie să înțelegi: cineva sau ceva cu o regularitate de invidiat va dispărea de la orizont.
Nimic nu este etern. Chiar și tu cel de azi mâine te vei trezi o altă persoană. Știi de ce? Pentru că experiența de astăzi nu trece pur și simplu.
Eliberează-te de durere. Nu te mai juca cu ea. Trebuie să mergi mai departe. Aceasta este legea. Acestea sunt regulile vieții și ale Universului! Și nu le poți schimba. Este în puterea ta să-ți schimbi gândirea și atitudinea față de ceea ce se întâmplă. Acesta este miracolul!