Părinții mei nu mi-au oferit niciun ajutor când la 17 ani am pășit în viața adultă. M-am mutat într-un oraș mare, toată tinerețea am trăit în sărăcie, muncind din greu. Părinții însă mă sfătuiau ”să-mi găsesc un bărbat și să îndur”.
Acum am 37 de ani, anul trecut mi-am cumpărat un apartament cu ipotecă și în viața mea a apărut un bărbat. După ce mi-am cumpărat locuința, m-am simțit cumva mai încrezătoare și am fost promovată la locul de muncă. În plus, am și niște venituri suplimentare. Pentru prima dată după mulți ani, sunt în siguranță financiar, economisesc bani.
Și părinții mei văzând asta, au început să vrea mereu ceva: ba să renoveze casa, ba să meargă undeva. Pentru medicamente le dau mereu, dar pentru altceva îi las să câștige singuri. Nu înțeleg de ce trebuie să ajut doi adulți care nu au mișcat un deget toată viața pentru a trăi mai bine? Care și-au escortat singura fiică cu o pungă în care era doar lenjerie intimă și cu sfatul de a-mi găsi cât mai repede un bărbat? Este vina mea că timp de aproape 40 de ani ei nu au putut face renovări și o toaletă în casă? De ce să ajut doi leneși? Să fiu recunoscătoare că mi-au dat viață? Viață pe care nu am trăit-o din plin, pentru că am muncit permanent?
Desigur, nu m-au dat afară din casa lor, dar în acel sat nu există locuri de muncă, casa este mică, nici măcar nu aveam propria mea cameră – dormeam în hol. Nu m-au dat afară, dar mi-au spus de la început: nu te putem ajuta cu nimic, lumea este mare – fie câștigi bani singură, fie îți cauți un soț cu locuință. La un moment dat, tatăl meu avea perspective de promovare. Dar mereu spune: „Am destul, am ce mânca, am cu ce mă îmbrăca, îmi ajunge.”
Drept urmare, trei copii (unul din prima căsătorie) fără niciun sprijin. Nu înțeleg de ce atunci au mai născut doi copii? Tatăl meu are un fiu din prima căsătorie. Frații mei, ambii stau cu chirie, nu au altă posibilitate. Lângă sat există un centru raional, un centru regional – de ce, eu la 17 ani, m-am putut muta cu o pungă, iar doi adulți cu doi copii, care trăiau în sărăcie, nu au făcut nimic pentru o viață mai bună. Era destul de real să se mute în cel mai apropiat oraș.
Acum am o situație financiară bună, un venit bun. Dar mi-e teamă că părinții mei mă vor da în judecată pentru a le plăti pensie alimentară. Iar eu din principiu nu vreau să-i ajut. Pentru medicamente, intervenții chirurgicale – da, dar orice altceva – să se întrețină din pensie. Miracole nu se întâmplă: dacă ai fost leneș în tinerețe – culege roadele la bătrânețe.
Ei însă nu sunt de acord cu asta. Au început să-mi ceară ajutor. Au aflat că, după părerea lor, duc o viață de lux și au început să-mi reproșeze că merg în vacanțe în Turcia, iar ei au toaleta în curte și apa în fântână. Unde e vina mea în asta? Întotdeauna i-am ajutat cât am putut. I-am vizitat o dată pe an. Din când în când i-am ajutat să-și rezolve anumite probleme. Le-am cumpărat telefoane, apoi i-am învățat cum să le folosească.
Înțeleg că sunt foarte supărată pe ei. Că la școală am purtat zdrențe, că toată tinerețea am muncit și am trăit cu chirie pe la bătrâne nebune. Iar părinții meu nu au mișcat un deget, mi-au reproșat doar că nu le-am născut nepoți, că nu am câștigat mai mulți bani. Și povestea asta cu Turcia – m-a enervat. Desigur, nu mi-am exprimat niciodată nemulțumirile cu voce tare și nu le-am reproșat nimic. Și nici acum probabil nu le voi spune nimic…