Iată de ce bărbatul poate pleca de multe ori din relație, iar femeia pleacă doar o dată.

Bărbatul poate pleca din relație și se poate întoarce iar și iar, iar femeia pleacă o dată pentru totdeauna.

Ca bărbat, știu asta. Când aveam 30 de ani, de-a lungul celor 5 ani de relație, am plecat de fiecare dată când simțeam o presiune mare asupra mea, când nu puteam rezolva problemele pe care le crea prietena mea de atunci. Uneori pentru câteva zile, alteori pentru câteva săptămâni sau chiar luni. Probabil, am plecat și m-am întors de 20 și poate de o mie de ori.

Uneori plecam doar pentru câteva ore, pentru a mă relaxa emoțional, sătul de certuri – voiam să uit.

Ea nu a plecat niciodată. 

Da, era furioasă de multe ori, dar nu a plecat niciodată. Îmi spunea direct ce nu-i place, cerea, făcea scandal, mă manipula. Era ca un dans ciudat și dureros, pe care îl dansam în doi.

Cu cât îmi cerea mai mult să particip în relație, să-mi manifest sentimentelor față de ea, cu atât mai mult voiam să plec, deși nu voiam să mă despart de ea. Dar când apăreau probleme, când se dezgoleau sentimentele neplăcute, ea simțea că nu pot face nimic și se înfuria și mai mult, iar eu îmi doream și mai mult să plec.

Era un cerc vicios, niciunul dintre noi nu știa ce era în neregulă și cum să punem capăt acestei torturi.

Astăzi înțeleg de ce încerca atât de mult să mă țină, de ce îmi doream atât de mult să fug, de ce mă întorceam mereu și de ce m-a acceptat mereu: era dorința mea masculină de libertate și dorința ei feminină de afecțiune.

De fapt, existau și alți factori: traumele copilăriei noastre, percepțiile despre dragoste și relații, dar acum vorbesc în general.

De fiecare dată când plecam, o făceam inconștient pentru a-mi permite să mă simt liber. Apoi voiam înapoi la ea, pentru că pe lângă libertate, îmi doream și iubire, mă gândeam că mai pot să repar totul, că în perioada în care am fost plecat mi s-au limpezit gândurile. Dar peste câteva zile totul se repeta.

Pentru ea, arăta diferit.

De fiecare dată când plecam, era ca o lovitură de topor la rădăcinile relației noastre. Dar mai devreme sau mai târziu copacul care este lovit cu toporul cade.

Și când am plecat din nou și nu i-am răspuns la apel, ea nu m-a sunat, deși înainte putea să o facă de o sută de ori până când îi răspundeam.

Se saturase. Arborele relației noastre s-a prăbușit.

O lună mai târziu, am aflat că era cu altcineva – bărbatul cu care s-a căsătorit mai târziu.

Suferința mea abia începea. Am suferit mult timp din cauza acelei relații.

La prima vedere, „libertatea” și „atașamentul” se contrazic. Asta se întâmplă în relațiile toxice, codependente, cum era relația noastră : un partener își dorește mai multă libertate, iar celălalt își dorește mai mult atașament.

Unul strigă: „Nu mă lăsa!”, în timp ce celălalt protestează: „Nu mă controla!”

Astfel se distrug și cele mai bune relații.

Acum sunt din nou într-o relație. Și am avut momente în care dorința de libertate s-a ciocnit cu atașamentul sufocant. Dar prin munca interioară și analiza experienței personale, am învățat să apreciem nevoile personale ale fiecăruia și diferențele noastre.

Am găsit formula ideală: cu cât îmi ajut mai mult partenera să-mi simtă afecțiunea, cu atât se poate relaxa și avea mai multă încredere în mine, ceea ce ne ajută pe ambii să ne simțim liberi. Cu cât mă ajută mai mult să mă simt liber, cu atât mă inspiră mai mult să-mi arăt sentimentele pentru ea, ceea ce ne intensifică atașamentul.

Uneori eu am nevoie să simt afecțiune, iar ea libertate. Dar esența este aceeași – în cele din urmă ambii simțim atât libertate, cât și afecțiune. Pentru că adevărata libertate poate fi găsită doar în atașamentul profund.

Autor: Brian Reeves