”Copilul nu mă ascultă: face totul împotriva mea.” 5 motive pentru care se întâmplă asta.

Adesea părinții apelează la psiholog în speranța că vor putea rezolva această situație de rezistență reciprocă.

1. În limbajul psihologiei, o astfel de rezistență se numește „protecție”. Vorbim despre protecția internă împotriva agresiunii parentale. Din păcate, una dintre normele de comunicare ale părinților este de a exercita presiune psihologică pentru a-și demonstra superioritatea. Părintele cere recunoașterea autorității sale necondiționate, din simplu motiv că este părinte. Copiii mici pot fi intimidați, dar pe măsură ce cresc, ei simt o capcană. Autoritatea (idealul!) pentru ei este părintele care iubește: care îl îmbrățișează, îl privește în ochi, îl întreabă, nu îi ordonă. Copiii consideră agresiunea directă din partea unui părinte mai puternic psihologic și fizic ca fiind un joc necinstit, pentru că ei încă nu pot face același lucru!

2. Poate că „agresivitatea” este un cuvânt prea puternic pentru sentimentele tale și este vorba despre iritație. Desigur, acțiunile care nu aduc rezultate sunt obositoare. Deci, trebuie să schimbi ceva.

3. Dacă nu ai niciun contact cu copilul, tot ceea ce face el îți poate provoca o reacție de „îndepărtare” și înstrăinare.

“Fiul meu nu seamănă nici cu mine, nici cu tatăl său.”

Acest lucru se întâmplă atunci când soții nu erau pregătiți pentru a avea un copil și nici acum nu au decis să-l accepte, să se apropie de omulețul care deja s-a născut! Ei „nu-l înțeleg”, el „nu-i înțelege” pe ei. Părinții se tem de acest ”străin”- bănuiesc că are ceva rău în minte, adesea îl provoacă la un comportament inadecvat, căutând confirmarea temerilor lor. Și reușesc! Adesea, această situație se observă în familiile adoptive, atunci când copilul este într-adevăr dintr-un alt spațiu.

4. Copilul poate ajunge în epicentrul depresiei materne, dacă el este singura ei speranță. Copiilor le este greu să-și descrie stările și să-și explice comportamentul. Le este dificil să creadă că, un simplu refuz de a strânge jucăriile poate distruge viața unei femei adulte, puternice și inteligente – mama lor.

De ce copilul nu te aude?

1. Când punem prea multă presiune asupra copiilor, conform legilor fizicii, provocăm rezistență aproape automată. Aceasta este o reacție psihologică normală de apărare care are mai multe mecanisme. Copilul poate izbucni în plâns sau poate vorbi distorsionând cuvintele. Acest mecanism se numește „regresie”, un declin către o fază anterioară de dezvoltare.

Un alt mecanism este substituția. Copilul, în loc să facă ceea ce așteaptă adulții de la el, face altceva. I se cere să facă ordine, iar el se duce să se joace, dând de înțeles că ar fi fericit, dar este ocupat. Copiii își pot roade unghiile atunci când se confruntă cu o sarcină de neînțeles sau copleșitoare.

Agresiunea ca răspuns, de asemenea, este un mecanism de apărare. La băieți, este mai dezvoltată decât la fete, datorită particularităților dezvoltării fiziologice.

2. Copilul poate cădea într-o stupoare. Ceea ce înseamnă că l-ai șocat mai mult ca niciodată. Niciodată până acum nu ai țipat la el sau l-ai speriat cu „atacurile” tale. Pragul de sensibilitate poate fi atât de crescut din cauza stresului psiho-emoțional periodic. Inima sa bate mai repede. El doar așteaptă să se termine totul și să poată respira calm. De ce nu plânge dacă este atât de speriat? Pentru că plâng cei care au emoții spontane proaspete, nu o execuție regulată.

3. Desigur, copiii sunt uneori vicleni. Observând cât de inconsecvenți sunt părinții și înțelegând că bunica îi va proteja mereu, copiii nu se grăbesc să îndeplinească cererile nimănui. Atunci când părinții dau ordine contradictorii, copilul crește fie un nevrotic care încearcă să urmeze instrucțiunile tuturor fie, dimpotrivă, este indiferent și manipulează cu dibăcie toți membrii familiei.

4. Nu toți copiii însușesc rapid și precis informațiile noi. Sunt copiii cărora trebuie să le repeți cu răbdare de mai multe ori. Unii sunt mai buni la reproducerea mișcărilor, alții sunt mai buni la a-și aminti imaginile vizuale, iar altora ar trebui să le explici de ce trebuie să se comporte într-un fel sau altul.

5. Copiii se maturizează repede. Dacă părinții nu au timp să observe acest lucru, vorbesc cu ei ca niște copii, ei îi pot ignora, dând de înțeles clar că nimeni nu va negocia cu ei la acest nivel. „Bunico, sunt deja mare și pot decide singură când și cu cine leg prietenii!” Copiii, la rândul lor, sunt iritați de hipercontrolul adulților. Ei sunt fericiți atunci când părinții le spun: „Știu că nu vei petrece timpul cu oricine. Doar vino acasă la timp.”