Cum miroase iubirea adevărată? Înainte mirosea a flori.

Iubirea are multe fețe. Unele dintre ele nu se deschid imediat. Și nu tuturor…

Cum miroase iubirea adevărată?

Înainte mirosea ca florile pe care aduceam la întâlnire, ca parfumul abia sesizabil care mă îmbăta în timpul unui dans lent, ca rujul pe care îl mâncam împreună cu sărutul.

Întotdeauna am reacționat puternic la mirosuri, pe ultimii bani îmi cumpăram cea mai scumpă apă de toaletă și evitam oamenii care miroseau urât. Literalmente, mi se făcea greață de la mirosul cantinelor, a coridoarelor și a unor intrări în clădiri. Refuzam mâncarea bunicii care pregătea special pentru mine chiftele semifabricate ieftine și salată de roșii cumpărate la preț redus și pe alocuri deteriorate.

Bolboroseam ceva de genul „Nu mănânc asta” sau „Acum postesc” și mă supăram foarte tare când încerca din nou să mă hrănească cu acele chiftele sau să-mi dea câteva la pachet.

Recent am fost la una dintre cele mai frumoase biserici din orașul meu. Fiecare dintre ele este uimitoare în felul său, dar acesta… Cupolele ei seamănă mai mult cu niște bijuterii, decât cupole. Deci, intru în biserică, urc treptele și simt un miros… Miros neplăcut. Miroasea a urină. Pe scări stăteau câțiva cerșetori. În acel moment am simțit indignare, iritare, protest. Cum e posibil?! Acesta este un lăcaș sfânt! Ar trebui să miroasă a tămâie, a Dumnezeu, a Iubire… Am venit să mă rog, iar ei… emană acest miros groaznic!

Apoi… Apoi mi-a trecut prin minte un gând. Afară e frig. Foarte frig. Iar în acest lăcaș este cald. Dar cum miroase iubirea? Acea Iubire despre care este acest templu?

Bunica mea, cea care mă servea cu chiftele, a murit. În ultimul an nu se mai ridica din pat, iar apartamentul ei mirosea urât. Când veneam în vizită îi aduceam crini. Nu doar pentru că sunt flori frumoase, ci pentru a acoperi acel miros. Am avut grijă de ea cât am putut. Bunica avea atunci 95 de ani și nu mai gândea rațional. Mă enervam, uneori strigam la ea. Apoi simțeam un sentiment teribil de vinovăție, mă uram pentru asta și luam decizia fermă să nu mai ridic niciodată vocea la ea. Din nou cumpăram crini, veneam la ea, vedeam că nu aruncă, ci spală și usucă scutecele, îmi pierdeam din nou cumpătul și țipam.

Acest lucru se întâmpla de fiecare dată. Simțeam neputință, disperare și groază, dându-mi seama că nu sunt în stare să iert nici măcar persoana dragă, care este bătrână și bolnavă.

Probabil, țipam de frică și neputință, îmi era frică de moarte. Dar țipam la propria bunică, care m-a iubit și a avut grijă de mine toată viața. Era o situație teribilă.

Și într-o zi am renunțat. Încă o dată, stând lângă ușa apartamentului ei, cu crini în mâini, m-am rugat. M-am rugat și înainte, dar de data aceasta mi-am dat seama că am nevoie de Dumnezeu. Fără un miracol adevărat nu mă descurcam.

Fără Dumnezeu, sunt ceea ce sunt, nepotul nerecunoscător care țipă la bunica sa pe moarte. Aveam nevoie de Dumnezeu. L-am rugat să vină și El a venit. Poate că ar fi venit mai devreme, dar mai devreme nu l-am invitat, crezând că mă pot descurca singur. Sau poate pentru că în acel moment din inima mea s-a eliberat un loc, care anterior era ocupat de așa-zisa „spiritualitate”.

Dumnezeu a intrat împreună cu mine în apartamentul bunicii și în acea seară am fost calm. Nu am țipat la ea.

Amintindu-mi acum acea perioadă a vieții mele, consider că a fost o adevărată școală a iubirii. Cu toate țipetele, mirosurile și disperarea. Nu era ca în filmele „despre dragoste” sau cărțile evlavioase. Semăna cu viața. Și moartea.

La această școală, am învățat că scutecele nu sunt doar pentru copii. Că poți merge la farmacie nu numai pentru prezervative, și că Iubirea poate mirosi a spital, a oameni fără adăpost, a bătrâni, orfelinat sau închisoare.

Și dacă în viața mea nu există astfel de mirosuri, dacă nu le simt sau nu fug de ele – cel mai probabil nu am iubit încă pe nimeni cu adevărat.

Dacă azi bunica mi-ar prăji acele chiftele ieftine, le-aș mânca pe toate. Și dacă n-aș reuși să mănânc tot, cu siguranță le-aș lua cu mine. Și ar fi cele mai delicioase chiftele din viața mea.

Autor: Nikita Plaschevsky, povestirea „Cum miroase iubirea.”