Iată ce simte o femeie epuizată care visează la pensionare.

Atingerea vârstei de pensionare este ca o loterie. Foarte des, persoanele în vârstă se tem că nu vor trăi până în momentul în care statul le va plăti pensie. Statisticile triste, reformele dubioase și creșterea vârstei de pensionare nu fac decât să alimenteze această teamă.

Iată gândurile unei cititoare:

”În ultimele luni mă gândesc tot mai des la viitorul meu. Am 46 de ani, cifra nu pare a fi înspăimântătoare. Dar, din cauza muncii constante mă simt mult mai în vârstă. Nu am energie pentru nimic. Weekend-urile nu mă ajută să mă odihnesc. Dorm, însă când mă trezesc mă doare tot corpul.

Îmi place meseria mea. Am un salariu bun și un program stabil de 5 zile pe săptămână. Dar toate acestea nu mă ajută. Trăiesc continuu ”ziua cârtiței” și toate acțiunile mele sunt pe pilot automat. 

Mă trezesc dimineața, îmi prepar cafeaua, mânânc ceva în grabă, mă îmbrac și plec la serviciu. Autobuzul ca întotdeauna este aglomerat. Rareori am norocul să stau pe scaun. Pauză, prânz, întâlniri de serviciu.

Mă întorc acasă și cad pe pat. Mă dor picioarele și spatele: munca în picioare nu cruță pe nimeni. Ochii mi se închid, iar eu nici nu mă împotrivesc. Mă întreb dacă aceasta este viața la care aspiram cândva? Și oare aceasta este viață?

Dar cazul meu cu greu poate fi numit critic. Unii oameni o duc și mai rău. În fiecare zi văd ochi plini de deznădejde. Cineva stă în picioare toată ziua, cineva se uită la ecranul monitorului, iar cineva vorbește cu clienții și trebuie să fie politicos și prietenos. Am cunoștințe care lucrează 12 ore pe zi. Când să mai ai timp pentru a trăi?

Îmi amintesc de bunica mea. Ea a lucrat până la 65 de ani și nu s-a plâns niciodată. Mai mult, arăta grozav și prin exemplul ei mi-a arătat că vârsta nu este un obstacol în calea unei vieți fericite. Avea o rezistență și o capacitate de muncă incredibilă!

Râdea, când i s-a cerut să se retragă. Voia să lucreze până în ultima clipă. De ce? Pentru că vremurile erau diferite și oamenii erau diferiți. Erau dispuși să lucreze până la final pentru binele comun. Nu exista niciun indiciu de epuizare mentală sau fizică.

Eu, însă mă simt epuizată. Vorbesc cu colegii și cunoscuții mei: unii se descurcă și mai rău, unii sunt înghițiți de datorii și împrumuturi, iar alții nici nu vor să trăiască. Nu înțeleg ce este în neregulă cu noi?

Pentru a ajunge la pensie trebuie să lucrezi până la epuizare toată viața. Și dacă peste câțiva ani această vârsta de pensionare crește din nou? Cum să reziști? Despre ce fel de bătrânețe fericită putem vorbi?”

Deznădejde. Iată ce am simțit citind povestea acestei femei. Din păcate, starea de spirit care plutește în societate vorbește despre faptul că ”generația oamenilor obosiți” este epuizată la limită. În mod surprinzător, atingerea vârstei de pensionare pare a fi ceva imposibil. 

Vreau să cred că situația se va îmbunătăți în viitorul apropiat. Între timp, îți doresc să înveți cum să echilibrezi munca, timpul liber și viața personală. Amintește-ți că nu este nimic mai important decât sănătatea. Ai grijă de tine.