Relatii

”Vecinele mele mă bârfesc că la 30 de ani nu am soț și copii.”

Am 30 de ani, nu am familie, deși am un aspect plăcut. Fac sport, mă îmbrac la modă, dar încă nu mi-am întâlnit sufletul pereche.

Lucrez la o brutărie. Sunt din sat, dar m-am mutat în oraș, pentru că aici există mai multe oportunități. Părinții mă ajută să achit ipoteca. Și eu încerc să-i ajut cum pot. Am o singură prietenă – Lori. Dar e  genul de prietenă care întotdeauna caută beneficii. Îi place să se plângă, să-mi povestească despre iubitul ei, să mănânce, să se îmbete și să plece.

Toate cunoștințele mele au deja soți și copii. Discuțiile lor despre scutece mă enervează, așa că sunt mai mult singură. Am fost înghițită de singurătate.

Când mă întorc acasă, aud vecinele mele care mă bârfesc. În opinia lor, deja e timpul să mă căsătoresc, altfel nu voi putea naște copii. Probabil își imaginează că discuțiile lor fără sens vor schimba ceva în viața mea. Am obosit de asta! Trebuie să urc repede la etajul meu ca să nu le aud prostiile.

Unde pot găsi un bărbat normal, de la care aș vrea să nasc un copil? În jur sunt doar bețivi și tirani. Nu am nicio dorință să construiesc relații cu cineva.

Vreau un câine. Cel puțin el mă va aștepta acasă. Nici nu vreau să gătesc pentru mine. Zi de zi – astfel trece viața mea, fără bucurie și lumină.

La stația de autobuz întotdeauna mă întâmpină un câine. Adevărat că este murdar și slab, dar amuzant. El așteaptă nu numai chiflele pe care i le aduc, ci și pe mine. Poate ar fi bine să-l iau acasă? Are ochi blânzi, nu pare a fi agresiv. Am avut cândva un câine care îi semăna, dar s-a îmbolnăvit, medicul nu l-a putut salva. Se numea Pirat. Încă nu îl pot uita, iar acesta – este copia lui.

La început se temea de mine, acum are încredere. În ziua în care l-am întâlnit prima dată nu aveam nimic pentru el. Mi-am aruncat cina într-o pungă și am fugit la stație. În fiecare seară îi aduc chifle, deja mă recunoaște după miros.

De atunci, noul meu Pirat mă însoțește până acasă, este paznicul meu. Într-o zi m-a întâlnit la stație, de bucurie s-a repezit spre mine și nu a observat o mașină ce venea spre el.

Bietul animal nu se mișca, șoferul a aruncat câinele în mașină și s-a grăbit la veterinar. M-am dus cu ei.

La clinică ne-au spus că are o labă frântă. Șoferul a plătit tratamentul și a plecat acasă, dar și-a lăsat numărul de telefon. Pirat a rămas la clinică, iar eu am plecat acasă plângând.

A doua zi mi-am luat liber și m-am dus să-l vizitez. Am decis să-l iau acasă, i-am cumpărat boluri frumoase și mâncare specială. Vecinele au râs de mine, spunând că dacă nu am familie, aduc câini fără stăpân în casă. Dar nu-mi pasă de ele. Daniel, șoferul, m-a ajutat să-l aduc pe prietenul meu cu mustață acasă. Se pare că se simte bine la mine.

Daniel s-a dovedit a fi un tip foarte amabil și atent. Cred că mă place, pentru că își ascunde privirea și roșește.

***

Îmi place foarte mult noul meu nume, însă este un teritoriu necunoscut, așa că m-am întins în hol. Bărbatul care conducea mașina a rămas și el, acum bea ceai în bucătărie. Salvatoarea mea mi-a cumpărat o pernă moale și câteva boluri noi. Sunt foarte fericit și ea este fericită – simt asta.

Salvatoarea mea mi-a făcut baie. Acum sunt curat, frumos și parfumat. De curând, acel bărbat s-a mutat la noi, iar prințesa mea se învârte într-o rochie albă. Un an mai târziu s-a născut copilul lor. La început plângea foarte tare și chiar îmi era teamă de el, apoi m-am obișnuit.

Sunt mândru de noua mea familie, mi-e foarte frică să nu o pierd. Copilul se joacă cu mine, îmi place. Îl iubesc, îi iubesc. Am avut mare noroc!

Exit mobile version