”Am 44 de ani. Locuiesc singură, nu am copii și nu am fost căsătorită niciodată.”

Am 44 de ani. Locuiesc singură, nu am copii și nu am fost căsătorită niciodată. Părinții mei locuiesc în alt oraș. Îi sun o dată pe săptămână și îi vizitez o dată sau de două ori pe an. Nu am surori și frați. Nici prieteni și prietene. Doar merg la muncă și mă întorc acasă. Așa am trăit mulți ani. Și genul ăsta de viață mi se potrivea.

Nu am iubit pe nimeni și nu iubesc copiii. Nu i-am iubit niciodată. Așa am trăit: casă – serviciu.

Într-o zi am decis să spăl frigiderul și l-am dezghețat. În congelator erau o mulțime de semifabricate vechi. Le-am cumpărat și nu le-am pregătit. Am decis să le arunc pe toate. Le-am pus într-o cutie și am ieșit să le arunc. Pe drum am întâlnit un băiat. Locuia cu două etaje mai sus, dar în ce apartament nu știam. Băiatul avea șapte sau opt ani. Îl văzusem de mai multe ori, mergea cu mama sa. Ne-am salutat și m-am îndreptat spre coșul de gunoi.

În acest moment băiatul mă întreabă: “Pot să iau eu cutia?” I-am răspuns că sunt semifabricate și nu sunt proaspete, iar el s-a uitat atât de jalnic la mine și la cutia mea și a întrebat din nou timid: „Pot să o iau?”

I-am permis. Apoi l-am întrebat despre mama sa. El mi-a spus că ea este foarte bolnavă. Și sora sa mai mică, de asemenea. Băiatul mi-a mulțumit și a plecat. Eu m-am întors acasă.

Am început să pregătesc cina. Dar gândurile mele erau la acel băiețel. Nu am fost niciodată foarte bună cu oamenii și nu am ajutat niciodată pe nimeni. Dar în acea zi nu am rezistat, am deschis ușa frigiderului, am pus într-o pungă tot ce am găsit: cârnați, ceapă, brânză, lapte, cartofi, carne, fursecuri. Și am început să urc treptele, dar mi-am dat seama că nici nu știam unde să mă duc: nu știam numărul apartamentului. Am stat câteva minute nehotărâtă. Apoi am sunat la o ușă la întâmplare.

Am avut noroc: acel băiețel mi-a deschis ușa. L-am rugat să mă lase să întru în apartament.

El mi-a permis. Apartamentul era curat, dar totul era foarte sărac și vechi. O femeie tânără zăcea pe pat, iar lângă ea stătea întinsă o fetiță. Mi-am dat seama că ambele sunt foarte bolnave. Le-am hrănit și am chemat ambulanța. Medicul le-a examinat și le-a prescris medicamente. Am fost la farmacie și am cumpărat totul.

Am petrecut noaptea la ei. Elena (așa se numea femeia) mi-a povestit că la 19 ani a devenit mamă singură.

A muncit din greu ca să se întrețină ea și copilul. Apoi s-a angajat la un magazin din apropiere. La început totul a fost bine. Însă a fost violată de proprietarul magazinului. După viol, a rămas însărcinată. Bărbatul a aflat și a alungat-o. Nu și-a abandonat copiii și nu a căzut în patimile alcoolului. Locuia în apartamentul bunicii sale care decedase.

Femeia mi-a mulțumit și mi-a spus că atunci când se va simți mai bine, va face curățenie în apartamentul meu și mă va răsplăti. I-am spus că nu este nevoie.

Am dormit foarte prost în acea noapte. Mă tot gândeam: de ce trăiesc? De ce trăiesc așa? Nu-mi pasă prea mult de părinți, nu iubesc pe nimeni, câștig bani și nici măcar nu am pentru cine să-i cheltui.

Câteva zile mai târziu, într-o dimineața, băiatul mi-a adus o farfurie plină cu clătite fierbinți. Aceste clătite delicioase mi-au topit gheața din suflet. Mi-am luat o zi liberă de la serviciu și m-am dus la mall.

Am cumpărat haine pentru acești doi copii. Mi-am dat seama că este atât de plăcut să faci bine și să știi că cineva are nevoie de tine.

Au trecut două săptămâni. În acest timp, m-am apropiat foarte mult de Elena și copiii ei. Acum de la serviciu alerg acasă: acolo există oameni care mă așteaptă. Într-o zi băiatul m-a îmbrățișat și mi-a spus: “Ești atât de bună.” Mi-am dat seama că trăiam greșit. Dar acum în viața mea există sens.

Tu pentru ce trăiești? Viața ta are sens?