Acesta este modul în care părinții devalorizează sentimentele copilului.

„De ce plângi pentru prostii? Nu merită deloc lacrimile tale!”– am auzit adesea această expresie în copilărie. Și inconștientul nostru a primit o setare clară: „A simți – e rău. Pentru asta suntem certați de cei mai apropiați oameni. Dacă ne ceartă, pot înceta să ne iubească.”

De asemenea, copilul aude că emoțiile sale sunt greșite. Adică simte un lucru, iar părinții îi spun că trebuie să simtă altceva: „De ce te indispui? Ar trebui să te bucuri că vei merge la mătușa ta!” Iar fetița este tristă și speriată că va sta într-o casă mare, cu o rudă neprietenoasă.

Băiețelul poate fi certat doar pentru că se teme de întuneric: „Ești bărbat! Nu ar trebui să-ți fie frică!” Dar lui îi este frică, deși ar trebui să fie curajos. Deci, este rău pentru părinți? Și atunci copilului i se formează deprecierea propriilor emoții, pe care o ia cu el la vârsta adultă. Părintele nostru interior este o copie a părinților noștri reali sau a adulților importanți din viața noastră.

În conștiința copilului, sună continuu vocea ușor batjocoritoare a tatălui: „Nici nu vreau să te ascult. Ce prostii! ”, și treptat această voce încetează să mai fie percepută ca vocea tatălui, ea devine vocea noastră interioară.

Dar pentru copil acest lucru nu este deloc o prostie. Sunt emoțiile lui adevărate. Omul mic are nevoie să primească confirmarea valorii sale, inclusiv a importanței emoțiilor sale, astfel încât să-și formeze auto-valoarea. Ea se formează tocmai din modul în care îl apreciază părinții, din lauda și sprijinul lor. Dacă părinții nu-i respectă sentimentele, crescând, copilul își va suprima emoțiile reale, simțind rușine și vinovăție pentru ele.

De asemenea, copilul căruia i-au fost depreciate constant sentimentele în copilărie, creează adesea relații cu parteneri care îi vor devaloriza emoțiile.

„De ce plângi pentru această prostie?””, va spune bărbatul disprețuitor, iar femeia, în ciuda faptului că este rănită, va continua să fie în această relație, pentru că va auzi în mod inconștient vocea tatălui ei. I se pare că în această relație poate obține ceea ce a dorit atât de mult de la tata, pentru a-și potoli deficitul, din cauza căruia o doare sufletul.

Din păcate, adultul, oricât ar dori, nu-și poate satura deficitul interior format în copilărie, în relația cu partenerul. Mai mult decât atât, acest deficit nu l-ar putea suplini nici părinții, chiar dacă s-ar întâmpla un miracol și ei și-ar da seama brusc de toate greșelile.

Pentru a-l compensa, omul adult trebuie să învețe să-și audă adevăratele sentimente și dorințe, să le recunoască valoarea și să învețe să le urmeze, trebuie să schimbe imaginea Părintelui interior din cel care critică și depreciază, în cel care te susține și te acceptă. Să stabilească un contact cu Copilul interior: lăsându-l să simtă – pentru că în lumea sa este ascuns ceea ce le permite adulților să se simtă fericiți.