Supărarea și vinovăția – două fețe ale aceleiași monede.

Acolo unde există vinovăție, există și supărare. Și invers. Dar de regulă, una dintre ele nu o observăm în noi. Dacă suntem supărați, nu vorbim despre vinovăția noastră, o „delegăm” celuilalt. „Eu sunt supărată.” ”El este vinovat”. Dacă ne simțim vinovați, se presupune că celălalt este supărat. Însă aceste două sentimente polare sunt prezente în om simultan.

Supărarea

Supărarea este un sentiment plin de resurse. Are multă energie și toată este direcționată spre cealaltă persoană. În supărare se aude chemarea iubirii.

”Vreau să mă iubească și să o facă exact așa cum îmi doresc, iar el nu face asta. Mă simt nefericită, înșelată, călcată în picioare.”

În supărare poate fi multă milă de sine. Multă, pentru că te simți o victimă, victima acestui om rău. Supărarea te sufocă de lacrimi. Mila de sine se varsă în lacrimi. Ne supărăm de obicei doar pe rude și prieteni, pe cei de la care așteptăm atenție, afecțiune, tandrețe, recunoaștere, participare, iubire.

În supărare există multă furie. Furia care se ascunde după dinții încleștați și lacrimile din ochi. Mândria nu ne permite să trecem peste rușine și să ne arătăm sentimentele. Să-i spunem celuilalt despre așteptările, dezamăgirile și durerea noastră.

O cale adecvată pentru furie și supărare este negocierea, adică exprimarea furiei și nemulțumirii.

Furia ne permite să ne simțim limitele (temporare, financiare, teritoriale, emoționale). Atunci când sunt încălcate – simțim furie. Iar exprimarea furiei permite identificarea și menținerea acestor limite.

Atunci când comunici cu persoana iubită, ar fi mai bine să-ți arăți furia, să-ți stabilești granițele: „Sunt foarte furioasă pe tine când faci …”, „Sunt extrem de furioasă când faci așa, pentru că…”

În supărare întotdeauna există iubire. Este important să o recunoaștem. Atunci când nu există iubire sau sentimente plăpânde – nu există nici supărare. Cu cât iubirea este mai puternică, cu atât supărarea este mai profundă.

Furia și iubirea sunt sentimente ambivalente, opuse, care umplu supărarea.

Vinovăția

Sentimentul de vină este al doilea pol al supărării. Fie ne simțim vinovați, fie ne supărăm, considerându-l pe celălalt vinovat.

Să te simți vinovat – este unul dintre cele mai distructive procese pentru om. Vina este un sentiment autoagresiv conceput pentru a distruge. Te răzbuni pe tine pentru propriile păcate. Agresiune îndreptată spre tine.

Ne putem simți vinovați acolo unde nu este responsabilitatea noastră. Și o putem ignora complet acolo unde există.

Să simți responsabilitatea, să recunoști și să-ți asumi responsabilitatea este abilitatea omului adult, bazată pe dreptul de a alege și de a realiza că trebuie să plătești pentru această alegere. Orice alegere are un preț. Nu există alegeri gratis. Orice alegem, toate deciziile noastre au consecințe. Chiar dacă decidem să nu facem nimic, această alegere are un preț.

Oamenii adoră să se ”îmbete” cu sentimentul de vinovăție, să-și verse lacrimile, arătând minunile sadismului în raport cu sine. Să se învinovățească pentru orice manifestare a inițiativei.

Poți încerca la nesfârșit să-ți ispășești vina. Sau poți vedea ce este la celălalt pol al vinovăției. Și să-ți permiți să simți supărare, ceea ce înseamnă să fii înfuriat și să iubești. Să iubești și să fii înfuriat. Să-ți aperi granițele, să vorbești despre sentimentele tale, fii viu.

Să trăiești.