Încetează, nu mai spune “sunt bine”, dacă nu este așa.

Cu toții suntem vinovați de asta. Este acea parte a noastră care ne face să manifestăm grijă și compasiune. Nu vrem să-i deranjăm pe ceilalți cu problemele noastre, de aceea le spunem simplu: “Sunt bine” și luptăm în continuare cu problemele noastre.

Zâmbim. Zâmbim, chiar și atunci când suntem pe punctul de a ne ”îneca”.

Încercăm să-i mulțumim pe alții. Nu recunoaștem că suntem îngrijorați. Doar pentru că nu vrem să-i indispunem.

Dar, uneori, vrei să-ți deschizi sufletul cuiva.

Uneori vrei să recunoști că ești doar un om copleșit de emoții, asupra căruia s-au vărsat atâtea lucruri. Uneori vrei să știi că cineva te aude și te ascultă, chiar dacă pentru puțin timp.

De aceea, când văd că omul are nevoie de o îmbrățișare, îl îmbrățișez. Nu-mi pare rău.

Nu-mi pare rău pentru că știu cum e atunci când nu ești bine. Știu cum e să te simți singură și știu cum e să speri că un trecător pe stradă va observa durerea din ochii tăi. De aceea, sunt atentă cu alții. Caut această durere și îl ajut să scape de ea. Fac asta pentru că știu cât e de greu să-ți înghiți lacrimile și să spui aceste cuvinte: “Sunt bine”.

Dar este un lucru normal. Știu că nu ești bine, și la fel, este normal.

Știu că aceste îmbrățișări nu vor rezolva nimic, dar sper că te vor liniști.

Doar respiră. Inspiră, expiră.

Pentru că într-o zi vei putea spune “Sunt bine”, dar de data aceasta va fi adevărat.