Am 49 de ani și acest deceniu va fi începutul începuturilor!

Bineînțeles, în fiecare an poți să-ți faci griji cu privire la următoarea cifră. Eu, însă am ales o altă cale. O aștept cu nerăbdare, cu interes. Și niciodată nu am fost dezamăgită. Fiecare an este mai strălucitor și mai bogat decât cel precedent! Iată un nou început.

Trăiești și, brusc, vine ziua în care, acum câțiva ani te-ai născut. Și nu contează dacă îți place această sărbătoare sau nu. Apropierea acestei zile se face simțită printr-o schimbare a fundalului emoțional, o nervozitate ușoară. Apropierea acestei zile îți afectează liniștea, îți aduce un entuziasm ciudat în existența ta senină.

Când vine această zi…

Nu înțelegi, de unde s-a luat această cifră?! Poate e o confuzie? Începi să aduni, să scazi, în speranța că vei găsi o eroare, respiri profund și te calmezi. Din păcate, rămâne aceeași.

Crezi că sunt atât de încântată că am 49 de ani? Nu, deloc.

Așa a fost și la 29 și la 39…

La 29 de ani mi se părea că viața se termină, iar eu nu am reușit nimic. În interior totul striga “Nu!” Energia se revărsa, deși nu era o energie creativă. Însă am reușit să-i fac față și să o îndrept într-o direcție pașnică.

Din acest moment am început să cresc. Mi-am dat seama că trăiesc azi, acum și asta e tot ce am. Totul este real. În același timp, de parcă am deschis ușa, care în basme nu poate fi atinsă. Însă copiii obraznici cu siguranță vor face ceea ce este interzis.

Ce credeți că era în spatele acestei uși? Un milion de întrebări care n-au lăsat nicio urmă din viața mea anterioară. S-a început perioada de căutare a răspunsurilor, care m-a condus spre căutarea sensului – Unde? De ce? Cu cine?

Îi sunt recunoscătoare Universului. Am început să înțeleg multe lucruri despre mine, despre oameni, relații. Am dobândit acele cunoștințe care te ajută să trăiești în fiecare zi, să-ți faci prieteni, să iubești și, cel mai important, să te înțelegeți. Totul mergea bine.

Până când la orizont au licărit ai mei 39 de ani!

Dar după cum știți, cunoașterea multiplică tristețea și exact asta mi s-a întâmplat!

Cunoștințele mele doar îmi sporeau setea de căutare a sensului și mi-am dat seama că eu singură deja nu mai fac față. Acele răspunsuri care ieri păreau acceptabile, astăzi mi se păreau superficiale. Iar eu voiam să privesc mai profund, să mă scufund și să încerc să respir acolo. Voiam ca răspunsul să-l cunoască și să-l accepte fiecare celulă din corpul meu, doar asta mă putea liniști!

Aveam nevoie de un profesor. Căutam oameni care împărtășesc aceleași idei, oameni cu care aș fi putut vorbi despre căutările mele, voiam să le ascult poveștile, să ne contrazicem, să reflectez în tăcere.

Am plecat în India la un profesor. Am ascultat, am citit, am vorbit cu Universul, am primit răspunsuri care au devenit o experiență a sufletului și din nou eram în căutare. Apoi am plecat în Tibet.

Așa au trecut acești 10 ani. Mi-am schimbat radical viața, mediul, m-am mutat într-o altă țară, mi-am făcut un tatuaj.

În curând împlinesc 49 de ani. Nu vreau să cred că este o vârstă de totalizare, dar stereotipul existent uneori trece prin armura indiferenței și ajunge la conștiință. Nu vreau totalizări. Mă simt ca un om la începutul călătoriei. La fel de naivă, confuză și curată – pe de o parte, iar pe de altă parte – puternică, înțeleaptă, plină de aventurism sănătos și cu anticiparea că mâine neapărat se va întâmpla miracolul!

Ca și mulți ani în urmă, îmi pun aceleași întrebări  – Ce fac? Unde este calea mea? Unde mă va aduce? Dar astăzi, cunosc o practică foarte bună: atunci când nu știi ce să faci, faci primul pas.

Și eu îl fac. În noul meu deceniu, care îmi va aduce răspunsuri la întrebările de astăzi și va arăta rezultatele căutărilor mele, încercărilor și multor începuturi. Acest deceniu va fi începutul începuturilor!