“Atacurile de panică au dispărut, când mi-am permis să fiu eu însămi.”

”Primul atac de panică mi s-a întâmplat acum câțiva ani. În acea perioadă mama l-a părăsit pe tata și noi locuiam ambele într-un apartament închiriat. Nimic nu prevestea o problemă, dar la un moment dat, stând acasă, am început să mă sufoc. Instinctiv m-am repezit spre fereastră. Anxietatea, care se înălța de undeva din adâncuri, instantaneu a crescut într-o frică sălbatică.

Îi repetam mamei că mi-e frică să mor. Îmi amintesc ochii ei speriați, ambulanța, o injecție. La spital, medicul mă întreba dacă am consumat alcool cu o zi înainte? Droguri? Dacă aud voci? În cele din urmă, m-a sfătuit să-mi cumpăr un sedativ și să merg acasă. Însă acasă frica nu m-a părăsit, în ciuda faptului că mama era lângă mine.

Exact în acel moment mi-a venit un gând: nu văd în ea niciun sprijin, dimpotrivă, eu trebuia să o protejez de tatăl meu încă din copilărie. Nu aveam pe cine să bazez, nici în copilărie, nici acum. Rolul apărătorului, care ține situația sun control, se află pe umerii mei de copil. Iar acum am fost lipsită de cel mai important sprijin – capacitatea de a controla. Am căzut în disperare.

În continuare lucrurile s-au înrăutățit. Nu puteam dormi, îmi era teamă că nu mă voi trezi. Îmi era teamă de moarte. În capul meu apăreau conversații cu oameni și situații diferite. Toate erau negative.

Puțin mai târziu, am apelat la psiholog. Nu înțeleg exact ce îmi făcea, dar mă simțeam mai ușor, cel puțin în timpul consultației. Mi se părea că psihoterapeutul înțelege ce mi se întâmplă, chiar dacă nu-mi explică.

Așa treceau săptămânile. La următoarea consultație, medicul mi-a prescris antidepresive: “Când ești îngrozită, ia pastila”, mi-a spus ea. Însă îmi era teamă că, din cauza pastilelor, s-ar putea adăuga o stare neplăcută. Câteva săptămâni mai târziu am încetat să merg la psiholog – nu simțeam că m-aș putea baza pe ea.

Astăzi înțeleg că aveam nevoie de sprijin. În mod inconștient căutam un salvator, un vrăjitor care să mă salveze de suferință. Nu înțelegeam că viața mea a dus la această stare.

Cât de nemilos mă tratam! Crezi că știam despre asta înainte? Nu. Cu paisprezece ani în urmă, nu știam ce înseamnă să mă tratez bine, ce înseamnă să fiu bună cu mine, să mă iubesc. Situația din familia mea, strigătele, luptele, atitudinea lipsită de respect – toate acestea erau singurul model de comportament pe care le cunoșteam. Și plecând de acasă, am luat o “valiză” cu setări distrugătoare și, cu toată forța, deși inconștient, le-am aplicat față de mine.

De asemenea, în viața mea a existat mult alcool, fapte pentru care îmi era rușine, dar asta nu m-a oprit. Nu știam că se poate și altfel. Și nici nu puteam altfel. Trebuia să-mi “amorțesc” durerea, temerile, îndoiala de sine, iar alcoolul mă ajuta să fac asta.  Câte sentimente și emoții mi-am suprimat?

Am suprimat tot ce credeam că este nepotrivit, tot ce mă prezenta dintr-o parte dezavantajoasă. Eram foarte rușinată de istoria familiei mele. Celor din jur le spuneam varianta inventată și prosperă a trecutului meu.

Toată viața mi-am interzis să fiu adevărată și, ca rezultat, organismul a venit în  apărarea mea. O modalitate ciudată de protecție, dar după primul atac de panică, într-adevăr am învățat să mă tratez diferit.

Profesorul și garda mea era anxietatea. În ciuda faptului că anxietatea sporită a rămas, am învățat să mă ascult. Am vrut să înțeleg ce poate provoca un atac de panică și ce poate ameliora situația.

De exemplu, știam că dacă fac ceva împotriva mea – mă duc acolo unde nu vreau, comunic cu cei care nu vreau, îmi interzic diferite emoții – deja seara voi simți anxietate. Cu cât făceam mai mult din ceea ce-mi place cu adevărat, cu atât mă ajutam să rămân pe linia de plutire. Anxietatea nu dispăruse complet, dar atacurile au devenit mai puține, mai ușoare.

Opt ani, atacurile de panică au făcut parte din viața mea, epuizându-mă. Dar, în același timp, m-au protejat de rău: nu mai beau alcool, mi-am schimbat cercul social.

Atacurile de panică au dispărut complet, doar după ce am făcut psihoterapie. Atunci a început munca cu mine însămi, care a durat 6 ani. În terapie, am făcut cunoștință cu propria persoană, am învățat ce este compasiunea față de mine însămi. Pas cu pas, trecând prin viața mea, am trăit sentimentele și emoțiile suprimate anterior.

Acum nu mă mai trădez. Fobiile și temerile au dispărut când am început să trăiesc, recunoscând toată experiența mea, fără să-mi fie rușine de mine și de ceea ce a fost. M-am eliberat. Acum trăiesc o viață plină, cu încredere și îndrăzneală realizându-mă pe plan profesional, sunt fericită alături de soțul și copiii mei.”