Omul care a căzut nu se va ridica niciodată cu mâinile goale.

Acum trei ani m-am îmbolnăvit. Boala se strecura neobservată în fiecare zi și ocupa tot mai mult spațiu în corpul meu, treptat epuizându-mă cu anemie feriprivă.

Cum se manifestă anemia care crește imperceptibil? Minus 1-2 unități de hemoglobină pe lună. Foarte puțin. La început ești foarte obosită seara, dar pare a fi normal pentru volumul de muncă pe care l-ai făcut. Apoi te trezești obosită dimineața. Și te gândești că probabil e insuficiența de somn. Apoi îți dai seama că urcând scările te sufoci, iar picioarele îți sunt ca piatra. Dar poți explica și asta: ai renunțat la alergările de dimineață! Atunci preferi să stai așezată, să te întinzi, privind în tavan. Ei bine, ești leneșă! Ridică-te și caută-ți un sens în viață! Apoi refuzi călătoriile în alte orașe și țări. Probabil ai o criză de identitate profesională? Poate ai o altă vocație? Apoi încetezi să mai scrii, pentru că în mintea ta este confuzie și letargie. Poate că te-ai pierdut în rutină?

Apoi încetezi să te recunoști în oglindă, ai tot mai multe fire gri, nu mai încapi în hainele tale, te urci pe cântar și vezi zece kilograme în plus. Dar și acest lucru este de înțeles! Acum preferi să mergi cu taxiul și să mânânci o mulțime de dulciuri (dulciurile îți oferă energie când te simți epuizată). Și, în curând vei avea 38 de ani, e timpul să te îngrași. Apoi nu mai vrei să dansezi. Și în acest moment nu mai simți altceva decât o groază fără speranță…

Aproximativ așa gândeam eu în ultimele 18 luni, pierzând-mi puterea în fiecare lună, până când am ajuns la un doctor bun.

Acum sunt bine. De fapt, m-am simțit mai bine atunci când mi-am dat seama că sunt bolnavă. Am acceptat faptul că am tot mai puțină energie. Și ca să o am, iar impasul să nu se mai repete, trebuie să eliberez multe lucruri din viața mea. Și atotputernicia, și încercările de a mă accelera cu ajutorul cafelei, și mustrările de conștiință pentru faptul că lucrez mai puțin. Forțele se epuizează. Le am doar pentru lucrurile importante. Doamne, ce ușurare!

Cel care a căzut nu se ridică niciodată cu mâinile goale. Ce mi-a oferit anemia? Surprinzător, dar am învățat multe de la ea:

– Să refuz. Când nu poți, când nu vrei, când teoretic poți, dar nu vrei, când ești obosită, când ai alte planuri, când intuiția îți șoptește…

– Să uit. Să amân, să nu fac, să deleghez, să expir, să eliberez, să pierd, să întârzii, să uit de perfecționism. Credeți sau nu, dar a fost cel mai greu!

– Să trăiesc lent. Când ai puțină energie, încetezi să lupți sau muncești din greu. Încetezi să te cerți cu cei care vor să se certe. Fără multe discuții, mergi pe drumul tău, bazându-te pe tot pe ce poți baza.

– Să evit conflictele. Am rămas doar acolo unde sunt iubită și unde oamenii colaborează.

– Să cer ajutor. Dacă ajuți, colaborezi sau faci schimb – ești binevenit în viața mea. Dacă îmi provoci tensiune – mulțumesc, nu te vreau.

– Să mănânc carne. Da. Da!

– Am înțeles câți prieteni am. Mulți!

– Am învățat să găsesc timp. Să las totul și să merg la culcare, să iau prânzul sau la înot. Să scriu în jurnal. Apropo, jurnalul este, cea mai bună invenție.

– Să-mi fac ceva plăcut permanent.

– Să mă adun din nou. Fizic și nu numai.

– Să mă respect (atât pentru acțiune, cât și pentru inacțiune.) Pentru ciudățenii și boală. Pentru frumusețe și dorința de confort. Pentru alegeri.

– Să reduc viteza. De la prima viteză spațială la cea a unui om simplu. Și, imaginați-vă, cu această viteză toate obiectivele sunt atinse mult mai eficient.

– Să dansez și să mă mișc ușor, cheltuind eforturi minime. Să mă ajut cu ajutorul respirației, să iau sprijin de la pământ și cer.

Nu doresc nimănui să treacă printr-o astfel de experiență, dar altfel nu știu cum poți dobândi înțelepciune fără experiență.