”Îmi place să fiu mamă. Dar ce fel de mamă, decid eu. ”

Scriu acest text în timp ce stau pe scări. În apartament, patru copii aleargă, țipă, fac scandal, cer imposibilul. Copii de la 7 la 12 ani, eu am 37 de ani, salut.

Deja de o săptămână s-a început anul școlar, 50% dintre copiii mei sunt elevi în clasa întâi. Tensiunea este enormă. Ei se străduiesc atât de mult să arate tot ce știu, încât acasă se întorc doi demoni ai lui Maxwell. La o oră după sosirea lor, 100% dintre copii țipă, iar încă peste o oră – 100% din membrii familiei. Înțeleg că toți copiii au nevoie de timp, loc și spațiu pentru a-și elibera anxietatea și stresul. Au nevoie de un adult adecvat care să suporte toate emoțiile lor. Adultul adecvat stă pe scări și scrie acest text.

Acum cinci ani am refuzat o ofertă de muncă bună pentru că fetița mea începea școala. Trebuia să fiu lângă ea, să o susțin. Acum trei ani mi-am anulat vacanța din septembrie pentru că fiul meu mergea în clasa întâi. Anul acesta plec să lucrez în altă țară și mă voi întoarce la sfârșitul lunii septembrie. Copiii vor plânge, dar în cele din urmă se vor calma, dar posibilitatea de a fi fotograf într-o expediție în nordul Turciei s-ar putea să nu mai existe niciodată. Dar clasa întâi a gemenilor? – va întreba un cititor atent. Bazându-mă pe experiența a milioane de copii din întreaga lume, sunt sigură că vor supraviețui. O mamă mulțumită și bronzată – este cea mai bună persoană din familie. 

Când aveam doar un copil, trebuia să ascult părerile altor persoane despre funcțiile mele materne. Oh, ce timp al inocenței și purității, a trecut atât de repede, distrugând multe relații! Motivul discordiei era plimbarea copilului cu căruciorul. Eu nu ieșeam în stardă cu copilul la plimbare. În apropiere nu aveam un parc, iar mersul pe drum și inhalarea aromelor traficului din oraș, mi se părea un mod ciudat de a îmbunătăți sănătatea copilului. Consideram că o plimbare pe balcon (etajul opt, fumurile de evacuare se dispersează) este mult mai utilă pentru copil, cât și pentru mine. În sfârșit reușeam să-mi îndrept brațele care purtau copilul și chiar să-mi îndrept spatele. Oh ce fericire, aveam timp să mănânc! Să mă spăl. Să citesc.

Când copilul a crescut, iar obiceiurile mele nu s-au schimbat, binevoitorii m-au acuzat că am limitat dezvoltarea copilului de dragul obsesiei mele de a face curățenie. Copilul suferea în timp ce se juca pe podeaua curată. Dar putea să se joace fericit într-o cutie de nisip murdară, unde urinau câinii dimineața, iar seara scuipau adolescenții. Socializare, îmi spuneau, vei vedea, vei înțelege! Va fi prea târziu!

La un moment dat, am înțeles clar că nu există cunoștințe sacre, sunt eu, copiii mei și intuiția mea, precum și perseverența și determinarea lor. Am acceptat că sunt mama care nu iese cu copiii, nu pentru că este ridicol, ci pentru că nu vrea. Sunt genul de mamă care poartă copilul în sling și îl alăptează – pentru că mi se pare foarte benefic. Sunt mama care pune copiii în mașină și merge să vadă muntele, muzeul, râurile și mormolocii, pentru că îmi place să mă uit la asta împreună cu copiii. Îmi place să fiu mamă. Dar ce fel de mamă, decid eu. 

Acum sunt genul de mamă care este prea obosită să rezolve conflictele. Conflictul se va soluționa de la sine, copiii au nevoie doar de timp. Și eu am nevoie de timp, pentru a scrie acest text. Iar apoi să lucrez, să mă întâlnesc cu prietenii, să merg într-o călătorie de afaceri și la o expoziție. Asta nu mă face o mamă bună sau rea. Sunt așa cum sunt. Nu merg cu copiii pe terenul de joacă. Urăsc ceea ce nu-mi place, dar fac ceea ce trebuie. Gătesc supă, cumpăr caiete. Îmbrățișez, șterg lacrimi, refuz, sunt de acord, mă enervez, râd și iubesc foarte mult. Pe ei, pe mine, pe noi. Atât de vii, atât de reali, atât de umani.