Sunt convinsă că după 60 de ani femeia nu are nevoie de bărbat.

Părerea mea este că după 60 de ani femeia nu are nevoie de un bărbat alături. De ce să suporți pe cineva?

În conversațiile cu prietenele mele aud același lucru: că îndură și suferă. Că soții lor stau pe canapea, merg la pescuit și beau, joacă domino etc.

Și eu am avut un soț. Am divorțat. S-a dus la o femeie mai tânără.

Acest soț nu-mi aducea niciun beneficiu. Nu muncea, era pensionar. Ori juca jocuri pe computer, ori pierdea timpul pe rețelele sociale. Îl rugam să scoată gunoiul – nu este treabă de domn. Îl rugam să mă ajute la ceva – la fel, nu. Nici măcar nu-l puteam determina să facă ceva prin casă. Toate astea mă iritau atât de tare.

Știți cât de bine și de calm mă simt după divorț? Nu mai trebuie să îndeplinesc presupusa misiune feminină de a găti, a face curățenie, a spăla. Și nici nu trebuie să-mi fac griji: oare ce a mâncat și ce a făcut astăzi.

Am obosit să lucrez ca soție. Era timpul să mă retrag din acest statut. Și m-am retras, divorțând.

Uneori, desigur, îmi este dificil din punct de vedere moral. Când citesc despre cuplurile care îmbătrânesc împreună și cât de perfect este totul. Dar, aceasta este doar o imagine perfectă. În realitate nu se întâmplă așa.

În realitate, soțul tău stă întins pe canapea, îți strică starea de spirit și vrea supă, pilaf, cartofi și compot.

Și dacă numai eu aș fi în această situație. Toate prietenele mele sunt. Unii soți le mai și înșală, iar ele știu despre asta și suferă.

Și atunci care este sensul vieții de familie? Să fii „în rând cu lumea”? Să nu-ți fie rușine? Mie nu-mi este rușine. Nu-mi este rușine să vorbesc despre problemele mele. Dacă este rău, atunci e rău. Și nu merită să construiesc o imagine perfectă.

Sunt convinsă că femeia după 60 de ani nu are nevoie de bărbat. Ea se descurcă singură, face tot fără a se baza pe cineva.

Poate greșesc și la 60 de ani există căsătorii perfecte? Cum este la voi? Scrieți-mi în comentarii.