Oare te iubești suficient? Iată câteva semne care te vor ajuta să înțelegi asta

Credem greșit că iubirea de sine este permisiunea de a cheltui bani pentru noi înșine, de a insista asupra intereselor noastre… Adesea, confundăm procesele interioare de auto-acceptare și protest intern împotriva figurilor părintești. Nu este același lucru.

Există anumite criterii pe care te poți baza și care îți spun cu o mai mare precizie că încă nu te iubești.

Dependența de alte figuri și de dragostea lor.

Chiar dacă îți organizezi zile de spa, călătorii și cumpărături, dar în același timp depinzi de prezența în viața ta a unei persoane de la care aștepți iubire, atunci nu poți spune că te iubești. Aștepți ca această persoană să te iubească.

Deprecierea propriilor nevoi și sentimente.

Dacă mai crezi că sentimentele sunt de prisos, că a-ți înțelege trecutul – este o pierdere de timp, a căuta un suport intern – este o prostie, atunci nu te iubești.

Omul care se iubește suficient de mult este gata să investească timp și efort în sine, este gata să-și înțeleagă procesele, să acorde importanță nevoilor și sentimentelor sale.

Dacă nu simți și nu-ți recunoști limitările – nu te iubești. 

De fapt, cum poți spune că te iubești dacă te epuizezi la muncă sau în rolul de mamă și nici nu observi acest lucru?

Chiar crezi că fără să-ți observi limitările, poți observa limitările, nevoile sau sentimentele altei persoane? Chiar crezi că iubirea se exprimă în sacrificiu de sine, și nu în recunoașterea semnificației a ceea ce este important pentru celălalt?

De ce crezi că suntem în căutarea unei persoane care să ne poată iubi, compătimi, proteja? De ce înțelegerea noastră despre iubire este asociată cu permisiunea de a fi slab, vulnerabil, nevoiaș și cineva să aibă grijă de noi?

Pentru că în interiorul nostru trăiește un tiran care ne spune constant: „Nu ai motive de plâns, hai, acționează”, „Vrei prea multe…”

Suntem tirani pentru noi înșine, iar acesta este un semn că suntem departe de iubirea de sine.

Și de asemenea, pentru că suntem atât de dependenți, nu știm să prețuim, nu recunoaștem lucrurile umane, vii, cerem perfecțiune și lipsa vulnerabilității. Continuând același cerc vicios.