Ignorarea – cea mai crudă pedeapsă pentru copil.

Majoritatea părinților cred că uneori copiii trebuie pedepsiți  Ei consideră că aceasta este o parte importantă a procesului educațional. Dar nu toți adulții realizează diferența dintre pedeapsă și umilire – și, prin urmare, violență.

Există două tipuri de pedepse.

1. Atunci când copilul a comis într-adevăr o faptă rea. În acest caz, este important să poarte responsabilitatea pentru ceea ce a făcut. Noi adulții dacă încălcăm legea, vom fi pedepsiți. Și copilul trebuie să înțeleagă: va trebui să răspundă pentru faptul că a provocat cuiva rău, va trebui să repare ceea ce a distrus sau a spart. Acest lucru este normal.

2. Dar de multe ori părinții își pedepsesc copilul dintr-un singur motiv – propria neputință. Dacă părinții au autoritate, ei îi pot spune copilului „Oprește-te, nu mai face asta” și atunci pedeapsa nici nu va fi necesară. În opinia mea, pedepsele rareori sunt necesare. Copiii înțeleg singuri când au comis o faptă rea, că vor trebui să răspundă pentru ea. Și de multe ori ei înșiși spun: „Iartă-mă”.

Există și cazuri când părinții nu-și bat copilul din neputință, dar acesta este modul lor de a menține ordinea în casă, de a-și demonstra puterea. În acest caz, cel mai probabil, acești părinți au fost și ei bătuți în copilărie. Ei transferă acest model de „educație” primit de la părinți la propriii copii. Ei consideră că acesta este un mod de a-și arăta dragostea și grija.

Există un studiu potrivit căruia pedeapsa corporală contribuie nu numai la creșterea agresivității la copii, dar și încetinește dezvoltarea lor intelectuală. Copilul care este bătut sau umilit, frica sa crește în afect. Iar când suntem în starea de afect, gândim prost. Toată fiziologia este îndreptată spre a fugi și a te ascunde, dar nu a gândi.

Unii părinți care nu-și permit agresiunea fizică consideră boicotul un mod eficient de pedepsire. Acesta poate dura de la câteva ore la câteva săptămâni. Nu mai observă copilul, arătându-i cât de mult i-a dezamăgit. Acesta este un mod foarte dăunător de a reacționa la comportamentul copilului. Formal, probabil, nu poate fi numită violență. Deoarece granițele copilului în acest moment nu sunt încălcate.

Însă ignorarea îi transmite copilului: ”Dacă nu mă asculți, voi rupe legătura cu tine. Nu exiști pentru mine. Rămâi singur, te las.” Și atunci când copilul are trei ani sau cinci ani – el nu va suporta asta. Copilul vine imediat și spune: „Mami, iartă-mă”. El nu suportă această legătură ruptă, sentimentul că a fost anulat, distrus.

Dificultatea este că mama în acest moment consideră că are dreptate. Pentru că nu țipă, nu face isterie, nu comite agresiune evidentă. Și nici nu-și dă seama ce consecințe nasc în sufletul copilului. Ea îi provoacă o neliniște imensă și teama că cea mai importantă persoană pentru el îl va părăsi brusc.