Ceea ce nu știai despre demență: 8 fapte importante

De la an la an, numărul persoanelor în vârstă care suferă de demență este în creștere. Îngrijirea unor astfel de pacienți este un adevărat test pentru oamenii apropiați. În același timp, medicii nu știu ce sfaturi ar putea să le dea rudelor. Laura Wayman, autoarea cărții: ”A Loving Approach to Dementia Care”, vorbește despre cum poți comunica mai ușor cu o persoană care își pierde funcțiile cognitive.

8 fapte despre demență – un scurt ghid al cărții.

1. A îngriji o persoană cu demență este o muncă foarte grea

Grija pentru un pacient cu demență este mult mai dificilă din punct de vedere psihologic, decât îngrijirea unui pacient cu o boală fiziologică – este un stres incredibil. Pentru a reduce povara emoțională, îngrijitorul trebuie să realizeze că nu este în puterea lui să schimbe nimic. Singurul lucru pe care îl poate face este să ofere grijă și iubire.

2. Informarea – o modalitate de a facilita procesul de îngrijire

Lipsa cunoștințelor despre demență și specificul acestei boli este problema întregii lumi. Aceasta duce la stigmatizarea socială a pacienților și a familiilor lor, întârzie diagnosticul – și, prin urmare, împiedică tratamentul timpuriu.

Negarea demenței de către rude din cauza fricii de a obține o etichetă – încetinește începerea unui tratament adecvat. Singura modalitate de a combate acest lucru sunt cunoștințele despre demență.

3. Demența este pierderea ireversibilă a anumitor funcții ale creierului.

Potrivit Asociației Alzheimer, demența este „un spectru de simptome asociate cu afectarea memoriei și altor abilități mentale suficient de importante care împiedică activitățile zilnice ale omului”.

Pierderea ireversibilă a memoriei pe termen scurt și scăderea funcțiilor cognitive sunt cauzate de afectarea organică a creierului. Cele mai frecvente cauze sunt boala Alzheimer (60–80% dintre pacienți o au) sau accidentul vascular cerebral ischemic. De asemenea, cauzele pot fi leziunile creierului, boala Parkinson. Există demență cu corpuri Levi. De cele mai multe ori sunt diagnosticate două sau mai multe motive.

4. Abilitățile mentale se distrug treptat.

Cunoștințele despre demență –  sunt în primul rând realizarea faptului că pierderea funcției creierului progresează. Este imposibil să fie suspendată și, mai ales, oprită. Oamenii apropiați al unui pacient cu demență trebuie să înțeleagă: sindromul se poate agrava. Singurul lucru pe care îl pot face este să-l ajute să facă față simptomelor. Și în acest ajutor este important să fii flexibil – după pierderea progresivă a funcțiilor creierului, totul se poate schimba foarte repede.

5. Negarea diagnosticului este un obstacol pentru începerea tratamentului.

Pe lângă negarea societății și a familiei, există și negație din partea pacientului – anosognozia. Se dezvoltă la 80% dintre persoanele cu boala Alzheimer. Aproape același număr de pacienți suferă de anognoză după un accident vascular cerebral. La fiecare se manifestă diferit, dar există o trăsătură comună: omul nu înțelege că este bolnav.

6. Este inutil să încerci să trezești pacientul la realitate 

Este imposibil să trezești la realitate oamenii cu demență. Ei trăiesc în lumea lor bizară. A te certa, a-l convinge, a-i dovedi ceva – este inutil. Mai mult, asta poate înrăutăți situația: omul va deveni neliniștit, confuz.

Pentru a stabili un contact cu pacientul, va trebui să intrați în această lume și să-i recunoașteți realitatea. Dacă ești de acord cu pacientul, confirmă-i sentimentele și dacă îți vei păstra calmul, conexiunea dintre voi va deveni mai puternică.

7. Cuvintele – nu sunt atât de importante

Pacienții cu demență răspund mult mai bine la emoții și semnale non-verbale: expresii faciale, gesturi. Cu cât boala progresează, cu atât conexiunea non-verbală este mai puternică. Intonația este mai puternică decât cuvintele. La etapele târzii atingerile și zâmbetul calm sunt mult mai eficiente decât cuvintele de aprobare și susținere, care sunt incontestabil importante la începutul dezvoltării bolii.

8. Sentimentul de vinovăție este însoțitorul frecvent al îngrijitorului.

Acești oameni se chinuie pentru că nu întotdeauna reușesc să facă totul, uneori se ocupă de alți membri ai familiei sau de sine, din când în când cer ajutorul altor persoane, lăsând bolnavul singur sau cu altcineva. Le este rușine să se bucure de viață. Acest sentiment este extrem de distrugător. El duce la depresie și suprasolicitare – fizică, psihologică, mentală și apoi la izbucniri, depresie. Aici este important ca îngrijitorul să aibă grijă de sine, în caz contrar ajutorul său nu va avea niciun folos.