Oare merită să faci bine? Descoperă partea întunecată a milosteniei.

„Bunătatea – este de a nu interveni în soarta altora, decât dacă este absolut necesar.” Sunteți de acord cu această afirmație? Să reflectăm împreună despre diferite fațete ale binelui și răului.

De ce există oameni milostivi?

Psihologia evolutivă oferă un răspuns la această întrebare. Acele societăți în care nivelul de cooperare și încredere era mai mare, au concurat cu succes cu altele, mai dezbinate. Comunitățile moderat de bune aveau mai multe șanse să supraviețuiască.

Cât de relevant este acest lucru în lumea modernă? Care societăți sunt de succes și competitive? Au succes cele în care există un nivel mai mare de încredere și, în consecință, și cooperare, unde nu există un milion de paznici în magazine și birouri, unde nu există paranoia totală.

Partea întunecată a binelui

Bunătatea activă se mărginește adesea cu agresiunea. Cei care fac bine cred că dețin adevărul suprem, ei se consideră cavalerii binelui, iar restul automat sunt cavalerii răului. Astfel de oameni nu tind să studieze situația din toate părțile.

Mulți oameni se străduiesc să facă bine într-o formă violentă. Sunt deosebit de periculoși, în special cei care doresc bine tuturor, mai puțin lor. Astfel de oameni cred că dacă se jertfesc de dragul altora, atunci sunt sfinți. Sacrificiul acestor oameni este un beneficiu secundar, prin el dobândesc putere, autoritate morală.

Un astfel de exemplu este Maica Tereza, care era foarte dură cu sine și, pe baza acestui lucru, avea dreptul moral să fie dură cu săracii și bolnavii din clinicile ei. „Cred că este foarte frumos pentru cei săraci să-și accepte soarta și să împărtășească suferința împreună cu Hristos. Cred că suferințele oamenilor săraci sunt de mare ajutor lumii” – spunea ea.

”Binele – este un rău mic în circumstanțe specifice.”

Este imposibil să înțelegi fenomenul binelui fără să înțelegi fenomenul răului. Binele există acolo unde nu există motivație de a face rău. Răul vine din inimă și adesea este obsedat de sentimentul de răzbunare și mândrie, de aceea în mod spontan și necalculat, nu ia în considerare posibilitatea feedbackului și a răzbunării.

Răul întotdeauna insistă că știe calea unică și corectă către fericire.

Cred că „binele” este adesea o activitate în pragul agresiunii. Cei care fac bine cred că dețin adevărul final, prin urmare nu tind să ia în considerare situația ca un tot întreg. De regulă, acest lucru este caracteristic umaniștilor absoluți și idealiști.

Acești oameni, de regulă, sunt conduși de o idee mare, luminoasă, holistică. Ei nu înțeleg că binele, ca și răul, are un caracter probabil și selectiv. Simpla idee că în lume nu există concurență între bine și rău, ci o luptă pentru a minimaliza răul, adică lupta dintre răul mai mare și mai mic, li se pare absurd.

Nu afirm că în lume nu există bine și rău. Doar vă îndemn ca aceste concepte să fie tratate cu mai multă precauție. O astfel de discreție este baza binelui.

Încercând să devii mai bun, pentru început este suficient să nu mai faci rău. A-i face bine altuia este imposibil, până nu ți-l faci ție. Fii mai milostiv cu tine și oamenii îți vor simți bunăvoința. Fă o faptă bună, din inimă întotdeauna pentru tine și niciodată pentru ceilalți.