Iubirea și nevroza: iată de ce la maturitate nu reușim să comunicăm în limba iubirii

Toți iubim. Cum putem. Cum am învățat. De cele mai multe ori prin exemplu părinților. Uneori iubim persoane isterice, alteori crude, alteori rănite, singure, închise. Un copil își iubește părinții și atunci când primește din partea lor agresiune, țipete, critici, indiferență.

Apoi ieșim în lumea mare: la grădiniță, la școală, în lumea filmului și a ficțiunii. De acolo tot acumulăm ceva. Și se formează o formulă de iubire, pe care o luăm drept adevăr, o ideologie care descrie ce este iubirea, cum se manifestă, ce trebuie să faci pentru a fi iubit, ce nu trebuie să faci, ce este permis și ce nu este permis. Și chiar dacă, mai târziu viața ne aruncă în mod repetat fapte care distrug „adevărul”, ne ținem cu toate forțele de el, pentru că este extrem de dificil să rescriem ceea ce a fost scris în copilărie.

Scenariul personal de dragoste care se desfășoară ca: dragoste fericită sau nefericită, este de obicei, în ton cu relația pe care am avut-o în copilărie cu părintele de s*x opus, precum și cu modelul de relație între părinți. Dacă tatăl fetei a fost crud cu ea, la vârsta adultă ei îi va fi frică de bărbați și va fi atrasă de cei cu care relațiile promit a fi dureroase.

Din păcate, majoritatea oamenilor cresc în familii în care fiecare a fost nefericit în felul său. Prin urmare, în viața de adult, purtăm o „valiză fără mâner”, plină de mesaje crude ale părinților, îndoială de sine, stima de sine redusă, iluzii și multe alte gunoaie pe care le-am lăsa, dar ne pare rău pentru ele sau nu știm cum…

Iubim și ne temem. Ne este teamă că nu vom fi suficient de buni, că prietenii / afacerile / hobby-urile vor fi mai importante pentru celălalt, ne este teamă că vom fi respinși, că nu ne vor iubi. Cei mai mulți dintre noi suntem preocupați să fim un obiect al iubirii, nu un subiect iubitor. Cu alte cuvinte, să fim iubiți. Deși răspunsul la întrebarea de ce nimeni nu mă iubește este extrem de simplu: pentru că nu iubești pe nimeni. Nu iubești, începând cu tine.

Orice iubire (de sine, pentru copil, femeie, bărbat) presupune o poziție activă de dăruire (dau, nu iau), grijă, respect, cunoaștere și responsabilitate (E. Fromm). Dacă mă iubesc, am grijă de mine (de starea mea fizică și emoțională), mă respect, mă cunosc, sunt responsabil(ă) de mine. Același lucru este valabil și pentru cealaltă persoană.

Iubirea este o alegere pe care o facem în fiecare zi: să fim atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, să vedem frumusețea, să vedem cealaltă persoană, nevoile ei, caracteristicile și nu așteptările noastre față de ea.

A te iubi – înseamnă să faci bine în raport cu tine.

Dragostea nu este dependența de celălalt. Dependența se manifestă prin faptul că ai nevoie de cealaltă persoană: mă simt rău, rănit, umilit, dar am nevoie de tine. Dragostea, spre deosebire de dependență, este liberă: nu am nevoie de tine – te iubesc. Mă simt bine cu tine, dar pot exista și fără tine.

Iubirea de sine înseamnă să-ți permiți să dorești, să-ți auzi dorințele,  nevoile, și sentimentele. Să-l iubești pe celălalt, să-l lași să dorească, să-i auzi dorințele, nevoile și sentimentele.

În dragoste există libertate, ne putem exprima liber, ne place de noi înșine. Suntem egali în dragoste: eu sunt bun – tu ești bun, eu sunt bun – lumea este bună, eu sunt bun – ceea ce fac este bine. Dar libertatea și sentimentul de egalitate nu sunt ceea ce ne aduce iubirea, ci ceea ce trebuie să învățăm pentru a putea iubi. În dragoste putem alege: ce să fim, cu cine și cum.

Oare nu este timpul să fim mai curajoși? Să iubim, să nu ne ascundem în spatele fricilor. Să vorbim despre iubire în limba iubirii: în limba cuvintelor bune, al sprijinului, atingerilor, darurilor, timpului pe care ni-l dedicăm nouă,  oamenilor iubiți, activităților iubite…