8 Lucruri importante pe care le-am înțeles după 6 luni de terapie.

Bună, mă numesc Elena, iar astăzi vă voi povesti despre experiența mea la psihoterapeut.

În 2012, la 28 de ani, am devenit văduvă. Eram o familie obișnuită, creșteam un băiat și eram rămas însărcinată cu al doilea copil. Dar în câteva zile viața mea s-a schimbat: soțul meu măcinat de o boală, s-a stins. Așa am rămas singură cu doi copii.

În lume nu s-a schimbat nimic: soarele nu a încetat să iasă, păsările nu au încetat să cânte – viața continua. Și nu aveam nici cel mai mic indiciu de depresie – pur și simplu trebuia să fiu puternică. Depresia m-a prins când deja credeam că am depășit pierderea. Într-un an am slăbit 20 kg – pur și simplu nu voiam să mănânc. Chiar mă gândeam că am cancer sau o altă boală incurabilă.

Am ajuns la psihoterapeut, sperând că îmi va prescrie antidepresive și mă voi întoarce acasă, dar psihoterapia nu funcționează așa. Pentru a scăpa de depresie, trebuie să depui eforturi.

Iată ce am înțeles după șase luni de terapie:

1. Nu trebuie să te bazezi pe pastile

Pastila magică nu există. Nici pastile care să mă învie. Medicul meu compara antidepresivele și anxioliticele (anti-anxietate) cu cârjele. Când omul își rupe piciorul, i se dau cârje pentru a se putea deplasa. Dar acest lucru este temporar: mai devreme sau mai târziu va trebui să arunce cârjele și să învețe să meargă din nou.

La fel e și cu pastilele: vor ameliora simptomele (anxietatea, frica), te vor ajuta să depășești zilele negre, dar nu te vor vindeca. Fără psihoterapie adecvată poți lua pastile mulți ani.

2. Uneori e dureros. 

Din primele ședințe s-a dovedit că nu vreau să trăiesc. Nu-mi făceam planuri (De ce? Oricum vom muri), nu vedeam rostul de a face reparații sau de a merge la coafor.

Am fost nevoită să învăț să vreau să trăiesc. Forțat. Împreună cu medicul am întocmit liste – pentru o zi, o lună, trei ani. Am desenat diagrame și planuri. Am învățat să-mi controlez gândurile negative. Este dificil și uneori foarte dureros.

3. Aveți încredere în omul cu diplomă de medic

Medicul poate descoperi cauzele bolii și vă va prescrie tratamentul adecvat. Depresia are multe fețe: uneori hormonii sunt obraznici, alteori creierul nu are serotonină, iar uneori e vorba de evenimente traumatice. Medicul vă va ajuta să descâlciți acest ghem.

4. Cei din jur nu te vor înțelege

Oamenii din jurul meu credeau că „suferința mea” este din cauza lenii. ”Bea ceai de mentă, dormi, cumpără-ți pantofi noi și depresia va dispărea”, îmi spuneau prietenii. Bine că nu i-am ascultat. Viața nu-mi aducea bucurie, îmi era teamă să mă ridic din pat, s-au început atacurile de panică. Și atunci am înțeles ceva – pentru a-ți recunoaște slăbiciunea trebuie să fii curajos. Și pentru a începe tratamentul – de o sută de ori mai curajos.

5. Totul se întâmplă lent.

Unele sfaturi ale medicului par cu adevărat stupide. Specialistul îți poate oferi să ții un jurnal, să întocmești un plan de acțiune pentru 3 ani. “Cum mă poate ajuta asta? Mai bine dați-mi pastile și plec acasă”, mă gândeam eu.

Adevărul e că totul funcționează, dar neobservat. Am resimțit efectul după câteva luni.

6. Procesul de cunoaștere poate fi neplăcut

Psihoterapia – este o șansă să te cunoști mai bine, doar că s-ar putea să nu-ți placă această cunoaștere. Am aflat că în depresia mea există multă furie și agresivitate. Eram furioasă pe soțul meu care a murit și m-a lăsat singură cu doi copiii. Eram furioasă pe femeile care au soți și pe copiii care au tați.

7. Depresia poate reveni. Și, cel mai probabil, așa va fi.

Se spune că nu există foști alcoolici și dependenții de droguri. Cu depresia și atacurile de panică se întâmplă același lucru: uneori se întorc. Medicul nu este un magician, nu m-a făcut o altă persoană, dar mi-a oferit instrumentele necesare și abilitățile pentru a depăși aceste condiții.

8. Simțul umorului este un bun aliat.

Nu-ți „încununa” depresia. Da, depresia este o boală și trebuie tratată. Însă nu o lăsa să-ți acapareze viața. M-a ajutat simțul umorului. Uneori mi se părea că înnebunesc. Dar mă gândeam astfel: „Ei bine, înnebunesc, voi ajunge în spital, dar în sfârșit mă voi odihni de curățenie, spălat, gătit…”

Am urmat terapia în urmă cu 6 ani și nu regret. Sfaturile medicului m-au ajutat să ies dintr-o situație dificilă. Este uimitor câți oameni suportă boala din cauza fricii de a părea „nebuni”. Nu vă fie teamă să cereți ajutor și să fiți sănătoși!