Ce se întâmplă cu familia în care există o persoană bolnavă psihic?

Contrar afirmației clasicului, familiile pot fi fericite în mod diferit, dar nefericite în egală măsură. În psihologie, există conceptul de „familie disfuncțională” – o familie nesănătoasă, cu relații distructive complexe. Atât familia disfuncțională, cât și fiecare membru al acesteia au numeroase probleme și nu sunt capabili să le rezolve constructiv.

Ce se întâmplă în familiile în care trăiește o persoană cu diagnostic psihiatric?

1. Ignorarea

Nebunia este ignorată. Vedem negarea bolii, la fel cum în familiile alcoolice adesea este negat alcoolismul. Pentru cei din jur boala este evidentă, dar rudele ignoră și neagă tulburarea mentală, în timp ce pacientul are nevoie de ajutor profesional. Ca urmare, boala progresează. Și cine este mai nebun în acest caz – persoana bolnavă psihic sau rudele care închid ochii la nebunie?

Rudelor le este dificil să recunoască boala mentală a celui apropiat. De ce?

– Rușinea. Diagnosticul psihiatric în societatea noastră este stigmatizat. Este o pată neagră, rușinoasă, de neșters, când de fapt, este aceeași boală ca diabetul sau astmul… Nu este nimic rușinos. Este o boală.

– Frica pentru cel apropiat. Desigur, este dificil să accepți că omul drag o ia razna. Dar este la fel de greu să accepți orice alt diagnostic grav. Greu, dar necesar, în caz contrar nu poate primi ajutorul necesar.

– Frica pentru sine. Ar putea fi nesigur să trăiești cu o persoană bolnavă mintal. Ți se trezește teama că tu însuși vei înnebuni.

2. Inducția

Tulburarea mintală este o încălcare a testării realității, adică denaturarea acesteia. Treptat, membrii familiei sunt induși, adică incluși în nebunie. În fiecare zi ei văd cum se șterge linia dintre normă și patologie. Și atunci, ei înșiși denaturează realitatea, confundă norma și patologia.

Acest lucru se datorează mecanismelor adaptative ale psihicului. Cel, care zi de zi are de-a face cu manifestarea nebuniei, se adaptează. Nebunia devine obișnuită și este percepută ca o normă.

3. Evitarea responsabilității 

Responsabilitatea membrilor sănătoși ai familiei este de a păstra granițele normei, de a limita comportamentul unei rude nebune. Atunci când rudele sunt pasive și tăcute nebunia treptat crește – nebunul nu-și poate controla și limita comportamentul. Persoanele cu diagnostic psihiatric nu simt granițele psihologice – nici ale lor, nici ale celorlalți. Acest lucru face parte din simptomele bolii. Însă mediul sănătos ar trebui să-i ajute prin propriul exemplu.

A iubi nu înseamnă a ”intra în voie”. Nu este adevărat că „iubirea nu cunoaște limite”. Nu cunoaște limite doar iubirea dintre părinți și bebeluș. Relațiile sănătoase au limite.

Boala mintală – este o nenorocire care poate veni în orice familie. Și doar de membrii sănătoși depinde dacă o astfel de familie devine disfuncțională. Ei au responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă în familie. Nu, ei nu sunt responsabili pentru apariția bolii, dar sunt responsabili pentru reacțiile și comportamentul lor – ce fac în această situație dificilă?

Ce faceți dacă omul apropiat începe să se comporte ciudat?

1. Cereți ajutor profesional la psihiatru.

2. Nu ”răsfățați” comportamentul nebunesc, mențineți granițele, păstrați-vă propriul echilibru mintal.