Iubirea de sine se naște din oboseală. Atunci când obosești să corespunzi așteptărilor străine.

Iubirea de sine se naște din oboseală.

Atunci când obosești să porți haine străine, obosești să corespunzi așteptărilor străine, să-ți arăți doar partea avantajoasă. Obosești să te împotrivești adevărului, obosești să-l ascunzi (inclusiv de tine).

Și atunci îți dorești să îmbrățișezi piesele separate. Recunoscând că sunt ale tale. Prin teama de a deveni ceva teribil, prin durerea amintirilor brusc înviate, printr-un regret amar despre ceea ce s-a întâmplat, prin supărare și furie față de cei care au permis asta.

Să te iubești – înseamnă să-ți iubești slăbiciunea, “răul”, disconfortul. Nu se aseamănă cu iubirea pentru o imagine frumoasă și nici cu cea când îi trimiți unei străine un buchet de trandafiri. Numai când te iubești astfel, îți apare oportunitatea să devii o persoană adevărată. Caldă. Puternică. Și vie.