Ego-ul umflat nu este un semn al iubirii de sine, dimpotrivă. Iată de ce.

Ego-ul umflat nu este un semn că omul se iubește pe sine, ci exact opusul.

Dacă oamenii “se laudă” prea mult, apare întrebarea ce nu le place în ei înșiși încât sunt nevoiți să-i forțeze pe alții să-i iubească?

Adevărata dragoste de sine, mai degrabă dizolvă ego-ul, decât îl mărește. Cu alte cuvinte, cu cât înțelegi mai bine cine ești în realitate, cu atât ai un ego mai mic.

Când descoperi complet cine ești cu adevărat, ego-ul tău va dispărea. Ego-ul – este ceea cine te crezi. Nu are nimic de-a face cu cine ești în realitate.

Să ai Ego e bine. De fapt, e foarte bine, pentru că ai nevoie de el pentru a obține experiența pe care o trăiești acum – imaginea de sine ca o entitate separată în lumea relativității.

Ai venit în lumea relativității pentru a experimenta ceea ce nu ai putut experimenta în Sfera Absolutului. Tinzi să experimentezi cine ești în realitate. În Sfera Absolutului, poți ști asta, dar nu o poți experimenta. Sufletul tău vrea să te cunoască experimental. Motivul pentru care nu poți experimenta niciun aspect a ceea ce ești în sfera Absolutului, este că nu există niciun aspect în această sferă.

Absolutul este ceea ce este – ”Absolut”. Totul în toate. Alpha și Omega, între care nu există nimic. “Absolut” nu are grade de diferență. Gradele de diferență există numai în Relativitate.

Ego-ul tău este cel mai important instrument care îți permite să te separi de ceilalți. Ego-ul este acea parte din tine, care te consideră separat.

Nu ești individual, dar trebuie să fii individualizat pentru a înțelege și a aprecia experiența întregului. În acest sens, este “bine” să ai ego. Având în vedere că ceea ce încerci să faci, este “bine”.

Dar prea mult ego – ținând cont de ceea ce încerci să faci – nu este bine. Tu încerci să folosești iluzia separării pentru a înțelege și a aprecia mai bine experiența unității, adică a celui care ești în realitate.

Atunci când ego-ul devine atât de mare încât îți poți vedea doar “eu-l” tău separat, orice oportunitate de a experimenta întregul “Eu” dispare și te pierzi. Te vei pierde în lumea propriei iluzii și poți rămâne în această stare pentru multe vieți, până când îți vei lua în sfârșit “eu-l” de acolo sau până când altcineva, un alt suflet, te va scoate afară. Exact această idee este pusă de bisericile creștine în conceptul de “Mântuitor”. Singura greșeală făcută de aceste biserici a fost că ei s-au declarat singuri și religia lor singura modalitate de “salvare”, consolidând astfel încă o dată iluzia separării – acea iluzie de care au încercat să te salveze!

Autor: Neil Donald Walsh – ”Prietenia cu Dumnezeu”