Ea nu-mi mai permitea să o iubesc. Sau și-a interzis să mă iubească…

Pluteam cu mâinile reci sub bluza ei, așteptând să mă respingă, însă ea, ca răspuns, doar se lipea și mai strâns de mine. 

Ii atingeam părul (ceea ce era tabu pentru alții), iar ea doar îmi zâmbea.
Îi sărutam nasul (inițial îmi spunea că nu-i place, îl ștergea și se supăra), iar ea, fără cuvinte îl ascundea în gatul meu…

Eu, însă nu-i răspundeam la apeluri, la mesaje… și ca răspuns … Câte nu s-au întâmplat ca răspuns. Și țipete, și lacrimi, și isterie, și tăcere. Mă enerva, în special tăcerea ei. Și atunci mă întorceam din nou la ea să o iubesc (sau să-i permit să mă iubească)…

Dar într-o zi a tăcut. A tăcut, așa cum nu a mai făcut-o niciodată …

A încetat să-mi răspundă la apeluri, la mesaje, nu mai căuta întâlniri, a șters toate contactele, a șters o parte din mine… Și ceea ce anterior era tabu pentru alții, acum a devenit tabu pentru mine. Ea era un tabu complet pentru mine. Ea nu-mi mai permitea să o sun, să-i scriu, să o îmbrățișez, să-i ating părul, să o sărut. 

Ea nu-mi mai permitea să o iubesc. Sau și-a interzis… să mă iubească.

Acesta deja nu mai era un joc pe care l-am pierdut, era viața mea pe care am pierdut-o.

P.S. Protejați și apreciați ce aveți. Punctul fără întoarcere – arată așa.