Nu poți schimba un om adult. Tot ce poți face – este să-l rogi să se schimbe.

Nu poți schimba un alt adult. Tot ce poți face într-o relație, este să-l rogi să se schimbe. Chiar dacă celălalt – este un tip extrem de neplăcut. Chiar dacă e soțul tău care “petrece prea mult timp cu prietenii”. Sau dacă este fiul/fiica ta adultă, care nu manifestă dorința de a vă vedea/comunica.

Dacă cineva ne invadează spațiul personal, ignorând cererile noastre de a nu face asta – acel om trebuie oprit și expulzat, dar el nu poate fi schimbat. Pur și simplu va trebui să-l alungi de fiecare dată, dacă nu și-a învățat lecția și dacă ai destule forțe. Învățarea lecției în urma aplicării forței – nu înseamnă schimbarea omului, pur și simplu agresiunea lui întâlnind un obstacol, găsește alt obiect.

Ce să faci în cazul în care cineva te provoacă? Întotdeauna cedăm provocării dacă suntem convinși că putem face ceva cu omul care ne “provoacă”. Desigur, îi poți poți face tacă – frica și durerea fac lucruri ”mari”. Dar apare întrebarea: de ce ai avea nevoie de un om cu care nu poți ajunge la un acord?

Și ce să faci dacă nu te înțelege ”omenește”? Să accepți faptul că nu înțelege. Să te gândești la felul în care vorbești, ce se întâmplă în relația voastră și care e rolul tău de nu există înțelegere. Adică să te corectezi pe tine, nu pe celălalt.

Și dacă nimic nu ajută? Să accepți acest fapt, dar să nu încerci să forțezi omul. Și, ca rezultat, este destul de posibil – să te îndepărtezi/să vă despărțiți.

Este foarte dificil să-ți accepți neputința, până când nu ajungi la punctul extrem. Dar celălalt nu poate fi schimbat. Îl poți ruga, poți vorbi despre sentimentele și experiențele tale (dacă te ascultă), îi poți propune compromisuri și opțiuni care vi se potrivesc. Ori să-ți recunoști neputința în aceste încercări.

Atât timp cât nu conștientizăm neputința – va exista un război. Și dincolo de limitele ei, dacă o acceptăm – va exista libertatea.