De ce atunci când cresc, copiii nu-și respectă părinții?

De cele mai multe ori părinții își iubesc copiii mici (în special dacă sunt ascultători) și le răspund la fel. Ei încearcă cu răbdare să le satisfacă nevoile. E vorba satisfacerea nevoilor fiziologice ( hrană, îmbrăcăminte…etc.) și nevoilor de siguranță. Cu nevoia de iubire, deja la mulți apar probleme. IUBIREA este înlocuită de hiperprotecție. Grija excesivă nu-i oferă copilului șansa de a se dezvolta, deoarece dezvoltarea, după cum știți, poate fi doar la nivelul de depășire.

Astfel, copiii sunt lipsiți de posibilitatea de a învăța să aibă încredere în ei înșiși, cresc cu convingerea că nimic nu depinde de ei. Adesea, astfel de relații devin sufocante pentru copii și există două posibilități – revolta și smerenia. Este bine dacă el se revoltă. E mai rău dacă se obișnuiește.

În ultimul caz, părinții pentru totdeauna își asumă responsabilitatea pentru viața copilului. Dar cu cât ne asumăm mai multă reponsabilitate, cu atât mai puțină responsabilitate îi rămâne lui. În acest fel noi ne supraîncărcăm, iar din copil facem un infantil.

Un copil mic poate fi controlat ușor, însă copiii cresc. Și cu cât părinții au mai puține posibilități să participe direct în viața lui, cu atât e mai mare anxietatea și dorința de a-l critica și a-i interzice – ca o încercare de a-și întoarce controlul. În majoritatea cazurilor, când copiii așteaptă sprijin de la părinți pentru a se dezvolta, părinții mai mult îi frânează, decât îi ajută să se dezvolte. Copilul crește un adult ce nu are o idee adecvată despre propriile abilități și nu se consideră responsabil pentru viața sa.

Ce îi așteaptă în viitor pe părinții acestor copii?

Credeți că copiii simt recunoștință pentru astfel de părinți? Nu. Ceea ce se oferă ușor, de obicei, se prețuiește puțin sau nici nu se observă.

De ce părinții tind să-și controleze copilul? Pentru că îl văd ca o continuare a lor…E multă căldură reală și sunt înțelese interesele copilului în astfel de relații? Deci, părinții (în cel mai bun caz) își iubesc copiii ca pe o parte a lor și atât.. Respectul individualității în acest sistem lipsește.

La ce duce asta?

Elementara lipsă de respect a personalității în copilărie (și personalitatea, cu siguranță există) se extinde și mai departe. De fapt, aceasta este una dintre principalele cauze ale conflictelor dintre generații. Copiii cresc, însă părinții continuă să-i considere proprietatea lor, intrând fără permisiune în viața lor personală.

Cum se construiește comunicarea? De regulă după principiul ”mama (tata) știe mai bine ce ai nevoie”.

Dacă părintele crede că fiul/fiica este continuarea sa, o copie îmbunătățită, copilul inevitabil devine ostaticul ambițiilor și complexelor părintești. El “trebuie” să justifice speranțele părinților, să realizeze ceea ce nu au putut ei, etc. De fapt, ne confruntăm din nou cu lipsa de respect față de personalitatea altui om, refuzându-i dreptul de a decide pentru sine cum să trăiască.

Sarcina principală a părinților este să creeze condiții în care copilul va putea învăța treptat să se bazeze pe el însuși, să se adreseze propriilor resurse și să-și dezvolte capacitatea de a-și satisface nevoile. Principala caracteristică distinctivă a unui părinte bun – este că el vede în copil o persoană (personalitate) și nu un “material”, din care poți “modela” tot ce crezi de cuviință.

Și în ceea ce privește instrumentul principal al procesului educațional – criticile și evidențierea greșelilor – “ceea ce semănați, aceea veți culege”.

Criticând, educați copii care vor critica. Părintele critică, dar în schimb vrea recunoștință și respect? De unde vor învăța copiii asta, dacă părinții doar le fac observații, plantându-le adânc în minte ideea că sunt niște ratați și tot ceea ce fac, nu fac destul de bine?

Suntem implicați într-un proces circular a lipsei de respect. Nu poți educa în copii respectul, dacă tu însuți nu-i respecți pe alții.

Cel mai important lucru este să înțelegeți la timp că ei au crescut. În caz contrar, copiilor nu le rămâne decât să se distanțeze sau chiar să se debaraseze de părinți, de parcă ar fi o greutate, plecând undeva cât mai departe. Despre ce respect și recunoștință putem vorbi aici?