Soțul meu a spus că vrea o pauză în relație, iar eu în acest timp am dobândit ceva extrem de prețios…

– Am obosit de tine, am obosit de familie, vreau să trăiesc separat, să înțeleg ce se întâmplă, voi lua o pauză – aceste cuvinte mi le-a spus soțul meu într-o bună zi. 

Eram căsătoriți de 10 ani, ambii avem câte 35. Fiul nostru are doar 3 ani. Timp de 6 ani am încercat să avem un copil. Când în sfârșit testul a arătat cele două liniuțe magice, soțul a plâns de fericire. Când m-am întorsc acasă de la spital în dormitor nu era spațiu liber din cauza florilor.

Și iată că acum a obosit. Și-a strâns lucrurile, fără să observe copilul ce i se agăța de picioare, ocazional mai trecea și pe la bucătărie după o gură de cognac. Probabil alcoolul îi dădea curaj și încredere.

A plecat. Eu am rămas. Locuiam în apartamentul meu, deci cel puțin puteam să stau liniștită că nimeni nu mă va alunga din casă.

– Probabil și-a găsit pe cineva – mă convingea prietena. Toți bărbații sunt așa, nu fi proastă, nu-l aștepta, mergi și cere-i pensie alimentară. Chiar poți cere divorțul, din ce vei trăi, în timp ce bărbatul tău se odihnește și se gândește la viață?!

Da, nu aveam resurse financiare. La insistența soțului meu am renunțat la muncă pentru a avea grijă de copil. Ultimii ani trăiam cu interesele soțului și copilului, cream confort în casă, împărtășind toate aspirațiile bărbatului meu.

Câștiga suficienți bani pentru întreținere și mie îmi dădea pentru nevoile mele fără sa-mi ceară raportul. După ce a plecat, am mers în instanță și-am depus dosarul pentru pensia alimentară, apoi am început să-mi caut un loc de muncă.

Am avut noroc, mi-am găsit de lucru, dar nu aveam cu cine să las copilul, pentru că nu avea un loc la grădiniță. Mama, deși avea aproape 70 de ani s-a oferit să stea cu el.

În tot acest timp soțul meu nu m-a sunat niciodată. Cel puțin să se intereseze de copil, dacă avem bani de mâncare sau pentru servicii. Nimic. Tăcere.

Apoi, într-o bună zi am văzut totul cu ochii mei. Pauza noastră în relație era din cauza unei brunete de aproximativ 25 de ani, subțire și înaltă. Soțul meu stătea cu ea pe veranda unei cafenele în apropierea loculului meu de muncă. Probabil nu se gândea că aș putea fi vreodată în acel loc. Le-am făcut o poză cu telefonul și am mers mai departe.

Viața mea a început să se îmbunătățească. Chiar mi-am dat seama că fără el mă simt mai bine. Atmosfera în casă era mai liniștită. Nu trebuia să cumpăr produse și să gătesc mâncarea pe care el o iubea, iar eu nu o puteam suporta. Nimeni nu arunca hainele prin casă și nu lăsa după sine baia murdară.

Și am mai înțeles că eu sunt alta. Diferită decât cea care eram în căsătorie. Oare într-adevăr, toți acești 10 ani m-am dizolvat în soțul meu, încetând să fiu eu însămi?

Din momentul plecării trecuseră 8 luni, în care soțul meu nu a sunat niciodată. Am depus actrele de divorț.

Cu două zile înainte de proces a apărut. Cu flori și fructe.

–  M-am gândit și am decis că nu sunt împotrivă să mă întorc – a declarat el.

– Și eu m-am gândit și aș vrea să te întreb ce nume are ”pauza” noastră? – i-am răspuns eu. Ți-a dat papucii?

I-am arătat soțului meu poza din telefon.

– Nu vreau să te întorci. M-am gândit și am înțeles că mă simt mai bine fără tine.

Mi-a reproșat că sunt o egoistă, că nu mă gândesc la fiul nostru care va rămâne fără tată. Că nimeni nu va avea nevoie de mine la aproape patruzeci de ani, mai ales dacă am și un copil.

– La fiul meu m-am gândit toate aceste 8 luni, în timp ce tatăl lui se căuta pe sine. M-am gândit cu ce să-l hrănesc, cu cine să-l las în timpul orelor de muncă. Și da, sunt egoistă, dar se dovedește că acesta e un lucru atât de plăcut. Și faptul că nimeni nu are nevoie de mine la 40 de ani, nu e adevărat. Eu am nevoie de mine.

Am închis ușa după el și nu regret nimic. Și voi insista pe divorț. În relații nu există pauze, dacă ele sunt adevărate…