Femeia, chiar dacă te iubește, poate pleca într-o zi…

E o nebunie să pleci de la omul pe care îl iubești. Acest lucru provoacă confuzie. E imposibil!

Însă, pentru Ea e posibil. Ar fi fost o nebunie, dacă ar fi rămas. Nu o judeca. Nu arunca în ea cu pietre. Trebuie să fii în locul ei, pentru a înțelege ce face.

Ea e frumoasă, inteligentă, sensibilă. Ea – e ca luna plină, într-o noapte întunecoasă și rece. Ea – transformă nisipul în stele. Ea – e magie. E însuși iubirea.

A așteptat atât de mult să-l găsească. Îl iubea mai mult decât propria viață. Dar l-a părăsit. Cu lacrimi în ochi și durere în suflet, l-a eliberat.

L-a părăsit, pentru că dorea mai mult decât să audă cuvinte frumoase. Dorea mai mult decât daruri, cuvinte și s*x. Îşi dorea să vadă fapte. Îşi dorea prezența lui în fiecare sferă a vieții sale. Îşi dorea atenție. Să o întrebe cum i-a trecut ziua şi ce planuri are. Îşi dorea flori, măcar o dată pe an.

Îşi dorea să trăiască. Să fie auzită. Apreciată. Să fie singura femeie din viața lui.

Ea – era un teritoriu nou, ce dorea să fie descoperit. Însă el, niciodată nu a încercat să ajungă în aceste loc și să se piardă în pădurile sale. El a rămas la țărm și a decis să o privească din depărtare.

În timp, acel teritoriu a murit. Ea a murit. Ea nu a fost descoperită.

A plecat, pentru că era o carte pe care el nu a îndrăznit să o ia în mâini și cel puțin să-i răsfoiască paginile. El nu știa că în interior era un tărâm întreg de aur.

Ea se simțea o floare, care trebuia udată mereu. Iar el a uitat să facă asta în fiecare zi. Floarea s-a ofilit și a murit.

Puțin câte puțin, a început să-și piardă culoarea. Ea s-a transformat într-o lumânare care se putea stinge în orice moment.

Dragostea ar trebui să te ridice, să-ți deschidă inima, să te facă fericit. Pe ea însă, iubirea o făcea tristă. Ea oferea, dar nu primea nimic în schimb. Ea îi spunea ce îi lipseşte și el o auzea, dar nu o asculta niciodată cu adevărat. El credea că ea va rămâne, indiferent de orice.

Ea avea nevoie de cineva cu care să-şi împărtășească gândurile și emoțiile. Un bărbat care nu ar fi fost prea ocupat cu visurile sale, fără să o observe. Un bărbat de la care nici nu s-ar fi gândit să plece. 

Voia un om care însuși era fericirea.

Ea a plecat, iar el nu a înțeles de ce. Știa că peste un an, doi sau zece, va înțelege. Va privi înapoi și va înțelege ce trebuia să facă pentru a o ţine alături.

Ea a plecat să se găsească pe sine, pe cea pe care a pierdut-o. Ea îşi va înfășura toate rănile și va continua singură calea.

Ea a plecat să se iubească din nou, să-şi cunoască valoarea și să transforme din nou nisipul în stele.

Și poate că într-o zi, un bărbat o va face steaua lui. Atunci ea nu va mai crea stele, pentru că însăși va deveni una dintre ele.