Iată de ce uneori trebuie să-ţi accepți Neputința şi să nu mai fii Marele Salvator!

Cât de plăcut este să te simți Salvator. Să fii psihoterapeut pentru prietena ta sau chiar pentru părinți. Adesea despre un astfel de om se spune: “Ce persoană modestă, decentă și bună!”. Dar știu din propria experienţă – sunt persoane cu un respect de sine grandios, oameni cu “coroană”. “Cum să nu ajuți?” – doar e vorba de empatie, de a fi uman. Oare? Și nu despre coroană? Reginei nu i se potrivește egoismul și slăbiciunea. Ea este puternică și poate face multe lucruri.

Însă şi Reginele se confruntă cu situații dificile. Cu trei zile înainte de moartea tatălui meu, aflu că motivul era HIV sau mai degrabă SIDA. Lucru despre care el știa în ultimii ani și a tăcut! Ştia. Însă a făcut o alegere. N-a spus nimănui. Niciun suflet viu nu știa. M-am sufocat de furie când am aflat asta! Cum a putut să nu-mi spună? I-aș fi spus imediat ce să facă. Doar sunt o regină, aș fi dat ordine, i-aș fi spus care este alegerea potrivită.

Și în ultimele zile, văzând deja amprenta morții pe fața lui, nu puteam decât să urlu de neputință şi disperare. Până când mi-am dat seama că ar trebui să-mi accept neputința. Neputința de a schimba ceva în soarta altei persoane. Neputința de a-i influența alegerile și deciziile. Neputință și acceptare. Să accept realitatea și să mă pregătesc pentru înmormântare.

Dar exact această experiență dificilă mi-a oferit posibilitatea să nu simt regrete. Regrete că l-am văzut trist și n-am “scos” adevărul din el, că nu l-am obligat să vrea să trăiască, că n-am găsit o cale să-l țin. Neputința distruge coroana: el nu era obligat să trăiască pentru mine, este alegerea lui în viața lui, este moartea lui și numai el decide când să se întâlnească cu ea. Iar eu tot ce trebuie să fac – este să depășesc situația.

A doua oară, m-am confruntat cu acest sentiment când mama avea depresie și refuza să bea antidepresive. Am făcut tot posibilul, am cerut ajutorul prietenilor, care puteau cumva participa în destinul mamei. Însă mă luptam împotriva voinței ei. Apoi am observat oboseala. Mi-am dat seama de participarea mea limitată în viața ei. Am văzut-o nu ca pe un pisoi mic, dar ca pe o femeie adultă care face o alegere. Și m-am îndepărtat. Eram neputincioasă să o fac să se răzgândească. Mama s-a dovedit a fi o femeie adultă, capabilă să-și trăiască viața și să ia decizii. Și chiar a reușit să facă față depresiei! A găsit oameni și sprijin, vitamina B6 și dorința de a face față. Am doar respect și recunoștință față de mama mea.

Am înțeles ceva: când omului îi este rău, el se simte mic și slab. Noi, salvându-l, susținem această idee despre el. Ești neputincios, lasă-mă să te salvez. Dar trebuie doar să-ţi dai jos coroana, să-ţi recunoști limitele, neputința și vei vedea cum omul se ridică cumva, își amintește câți ani are.

Bineînțeles, trăind propria neputință – la fel, nu este o garanție că-l vei schimba pe celălalt. Aici de asemenea este important să simți un echilibru – nu totul în lume depinde de mine și de schimbările mele interioare. În relație eu contribui exact 50%. Este mult. Este important. Și de asemenea, este important să înțeleg diferența dintre ajutor, sprijin și – marele salvator.

Sursa