Trăiam cu EL şi doar îmi pierdeam timpul. Acum mă așteaptă numai zile bune!

Acum două săptămâni soțul meu a plecat, în cele din urmă a plecat cu adevărat, cu toate lucrurile. Ultimii trei ani au fost un adevărat calvar. Nu e suficient că fiica noastră mereu se îmbolnăvea, dar și el începuse să bea din ce în ce mai mult. Dispărea câteva zile, apoi revenea de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Niciodată nu lua masa cu noi, era iritat de tot și de toţi.

Periodic, la beție, făcea scandaluri până la distrugerea mobilierului, ne alunga din casă. Încercările de a vorbi și a ne înțelege erau în zadar. Când se trezea din beție repara totul prin casă, avea mâini de aur, se descurca în toate.

Iar în ultimele șase luni venea rar acasă – într-o stare deplorabilă, mirosul teribil nu se aerisea câteva zile, iar eu şi fiica mea plecam la mama.

Înainte de a-şi lua lucrurile, lipsise două săptămâni, iar eu nici nu-l mai sunam, nu-l căutam, nu-mi făceam griji. În ochi nu mă putea privi, probabil făcuse destule rele, dar el v-a trăi cu asta, nu eu.

Două săptămâni de tăcere! În apartament au început să iasă din funcție anumite lucruri, chiuveta s-a înfundat, cazanul de încălzire nu-l conectasem niciodată singură…

La început m-am indispus, apoi m-am adunat şi am făcut totul singură, câte ceva am dus la reparație, chiuveta am curățat-o singură, iar internetul m-a ajutat să conectez cazanul.

Acum stau şi mă gândesc, de ce trebuia să suport toate astea? Împreună cu fiica mea tresăream la orice zgomot a cheii în ușă.

De acum înainte ne așteaptă doar zile bune!