Fiecare copil vine în viaţa noastră la momentul potrivit, cu misiunea şi soarta sa…

Dacă ai băieți, atunci ai nevoie de acele lecții și acele premii de viață pe care le oferă fiii. Dacă ai fete – acele lecții pe care oferă fiicele. Băiat sau fată, liniștit sau poznaș – este exact ceea ce ai nevoie acum. Acceptați lecțiile copiilor voștri cu dragoste și recunoștință! Fiecare copil are propria misiune și soartă!

Nu știm cu certitudine dacă lumea superioară există, dar putem accepta acest lucru ca o presupunere. O puteți numi cum doriţi – lumea lui Dumnezeu, mintea absolută sau cea superioară. Putem presupune că sufletul uman este o substanță veșnică, indestructibilă, îndreptată spre perfecțiunea veșnică, nu are alte sarcini și numai noi înșine putem fie să îmbunătățim, fie să distrugem sufletul. O altă ipoteză ar fi că: viața noastră pământească este doar un segment scurt al căii sufletului, călătorim cu toții în univers. Da, nici una dintre aceste ipoteze nu este probabilă, însă aceste idei stau la baza religiilor, literaturii clasice mondiale. Și în inima pedagogiei umane. Și dacă toate aceste ipoteze vor fi acceptate ca bază, atunci apare viziunea filozofică a copilului.

Cine este el, copilul? Nu, el nu este un accident sau un capriciu al părinților, ci un fenomen al vieții noastre. Copiii vin în această lume cu misiunea şi scopul lor, fiecare persoană schimbă puțin imaginea lumii. Cum a schimbat-o Hristos, Pușkin sau Einstein. Cineva poate spune: desigur, doar ei au fost genii. Dar şi “micul om” Ionel a avut misiunea lui.

Oamenii se nasc unii pentru alții, ne ajutăm reciproc să ne înălțăm.

Și dacă profesorul va trata copilul din această poziție, atunci puţin probabil în clasă se vor auzi strigăte, iritare sau furie. Pentru că sarcina profesorului este de a ajuta copilul să-și găsească propriul drum. Cum, prin ce metodă sau instrument? Aici începe creativitatea profesorului.

Cândva am fost educaţi, apoi noi am educat copiii pe calea încercărilor și greșelilor… Vă spun un singur lucru: dacă părinții vor să îmbunătățească sistemul educațional din familie, mai întâi trebuie să renunțe la orice pedeapsă a copilului.

Veţi întreba, şi dacă el face ceva rău, dăunează cuiva, ce să faci? Există diferite abordări, dar toate necesită foarte mult efort din partea părinților.

Dacă aveți un copil, vă rog, oferiţi-i timp! Educați-l nu ocazional, ci permanent. Pentru că dacă e ocaziţional – atunci nu poți evita pedeapsa, pentru că nu ai timp să-l calmezi, deci trebuie să-l lovești, să țipi, să-i interzici, să-i iei din mână, să-l cerți. Dar dacă oferiți o mare parte din sufletul vostru pentru educarea copilului – astfel de acţiuni nu sunt necesare.

Acest lucru nu înseamnă că nu voi avea cerinţe de la copil, doar conversația cu el va fi diferită. Copilul a făcut ceva rău, îi pun o condiție: “Hai, să nu avem asta în viața noastră.” Și îl conving.

Dar, imediat ce începe să înțeleagă și să facă bine – îl voi încuraja de o sută de ori să devină mai puternic în această aspirație. Sau chiar să încerce să facă bine – voi exagera, îl voi lauda, îl voi admira: “Vezi, fiule, devii bărbat!” Și așa întotdeauna. Lăudați copiii! Trebuie să-i facem să crească în ochii lor.

Atunci când copilul face ceva rău – nu trebuie pedepsit, ci de plâns. Cu lacrimi în ochi să-i spui cât de mult suferi. Lacrimile mamei sunt un remediu mult mai puternic decât mâinile care lovesc copilul. Îl lovește, pentru a-l provoca să facă lucrurile mai bine, îl lovește din “dragoste”… Însă copilul nu va accepta niciodată această dragoste. Violența nu educă, ea oprește dezvoltarea copilului. Îi fură sprijinul spiritual.

Autor: Shalva Amonashvili

Sursa