Ce faci cu supărarea imaginară – cea pe care nu ţi-a provocat-o nimeni? Uite cum scapi de EA!

Supărarea poate fi de două feluri: reală şi imaginară. Şi este foarte important să le putem distinge.

Supărarea reală este atunci când ai avut o înțelegere cu partenerul şi el n-a îndeplinit-o sau a făcut-o greșit și ai avut de suferit.

Supărarea imaginară (care nu ţi-a provocat-o nimeni) – este atunci când nu aţi avut o înțelegere, pur şi simplu sperai că partenerul va acționa într-un anumit mod. Probabil credeai că totul este evident şi omul va acționa astfel. Cel mai important – este că nu a existat nicio înțelegere, deci nu ai motive să ceri şi să te superi.

Cu toate acestea, emoțiile supărării imaginare nu sunt deloc imaginare, ele sunt sincere şi absolut reale. Imaginar este doar motivul supărării.

99% dintre supărări sunt cele pe care nu ni le provoacă nimeni. Aceasta sunt așteptările noastre nejustificate.

De exemplu: soția se supără pe soț că acesta nu spală vasele sau nu se implică în treburile casnice. Ori soțul se supără că cina nu este pregătită. Ce motive au ei să se supere? Ei au un contract, unde scrie că soția ar trebui să gătească cina în fiecare zi, iar soțul ar trebui să spele vasele? Dacă nu există un astfel de contract, atunci soții fac treburile casnice la dorință. Și niciunul dintre ei nu a provocat supărarea.

Copiii se supără pe părinți că nu li s-a oferit ceva în copilărie. Părinții au oferit atât cât au putut, atât cât au avut. Dacă n-au oferit ceva este pentru că n-au putut să-ţi ofere asta. Să te superi pe ei, este același lucru cu a te supăra pe pisică, pentru că nu latră şi nu păzește casa. Din cauza supărării tale, ea nu va face ceea ce nu poate. Şi nu ar trebui să fie vinovată pentru așteptările tale.

Părinții se supără pe copii că aceştia vin rar pe la ei şi nu le acordă atenția cuvenită. Copiii îşi trăiesc viaţa lor şi e timpul să-i eliberezi şi să te ocupi de tine. Supărarea părintească – este ultimul mod disperat de a ţine copiii lângă tine. Ei nu vin pe această lume să satisfacă necesitățile părinților, ci pentru a-şi trăi propria viaţă. Iar pentru părinți vor face atât, cât este recunoștință şi iubire.

Ce să faci cu supărarea imaginară?

Foarte simplu. Ar trebui să-ţi ceri scuze. Pentru că ai cerut de la om ceea ce nu poate sau nu vrea să-ţi dea. Ai cerut neîntemeiat? Ai adus învinuiri? Este logic să-ţi retragi cererea şi să-ţi ceri scuze.

– Iartă-mă, că ţi-am cerut să speli vasele. Eşti o persoană liberă şi singur decizi când le speli. Nu am dreptul să cer, am dreptul doar să te rog asta. Mulțumesc că le speli uneori.

– Iartă-mă, că am cerut să-mi pregătești cina. M-am comportat ca un copil mic, puteam s-o prepar singur. Nu eşti obligată să-mi gătești. Mulțumesc că faci asta uneori.

– Iertați-mă, că am încercat să vă ţin lângă mine. Nu trebuie să trăiți viaţa mea, voi o aveți pe a voastră. Mulțumesc că mă ajutați uneori.

Doar aşa putem restabili echilibrul şi menține relațiile. Omul supărat – este dependent. Este ca un copil: dispoziţia lui depinde dacă ceilalţi vor fi de acord să-i servească interesele. Supărarea este o modalitate de a-ţi controla viaţa indirect, controlându-i pe alţii.

Pe de altă parte, asumându-ţi responsabilitatea pentru propriile supărări, încetezi să depinzi de alţi oameni. Cerându-şi scuze, cel supărat recunoaște că e matur şi independent, iar asta îi oferă posibilitatea să-şi conducă singur viaţa.

Pentru a face faţă în mod eficient supărărilor, trebuie să le distingi pe cele reale şi imaginare. Supărările reale cer compensare. Cele imaginare necesită recunoașterea vinovăției și dependenței. Această muncă este de obicei neplăcută, pentru că se opune rezistență.

Sursa