Iată ce se întâmplă cu generația celor care nu au primit suficientă afecțiune în copilărie.

Aud multe sfaturi de la persoanele mai în vârstă, despre cum să te comporți cu copilul. Instrucțiunile de genul: “nu-l legăna”, “nu-l obișnui cu braţele”, “pune-l în pat și ieși din cameră” pur şi simplu îmi aduc gânduri amare, despre cât de rău ne-a fost nouă când eram bebeluși. Noi – cei care avem acum puțin peste 30.

Nu vreau să mă plâng pentru ce am pierdut sau să învinovățesc părinții că nu “ne-au oferit suficient”. (Ei ne-au oferit tot ce au putut, iar ce nu ne-au oferit, nu ne puteau oferi.) Doar când am devenit mamă, am înțeles că toți acești “nu” din instrucțiuni, pe care ni-i oferă atât de generos acum – sunt toți acei “nu” care vor ieși mai târziu în viaţa adultă.

Şi ce rezultă acum: noi suntem cei care nu “au fost legănați”, “nu au fost obișnuiți cu braţele”? Suntem cei care au fost lăsați într-un pat rece pentru a dormi singuri, nu lângă corpul cald al mamei, suntem cei care încă de la naștere ne-am “cultivat” abilitatea de a “ne descurca singuri”? Şi nu sunt sfaturi abstracte care ne sunt prezentate drept adevăr, ci metode încercate pe copii reali. Și acești copii, nu sunt niște copii ipotetici abstracți sau căluți din lemn, ci… noi?

Independenți de la naștere, “cumva crescuți”. Nu lipsiți de dragoste, nu,  – ci legănați insuficient, stând insuficient în brațele tatălui şi ascultând bătăile inimii mamei.

Eram mângâiați pe cap, doar atunci când eram buni și comozi (cei mai cuminți la grădiniță, cei mai buni la școală, cei mai buni la studii bugetare etc.). Iar când aveam nevoie de dragoste necondiționată – cum puteam înțelege că suntem iubiți?

Poate acesta este motivul pentru care generația mea este atât de flămândă de îmbrățișări? Poate de aici şi avem atât de mulți introvertiți sociali: (“Te rog nu mă atinge”, “Chiar e necesar să ne îmbrățișăm?”). Cel mai stupid lucru, este că noi suntem primii care ne dorim îmbrățișări, mângâieri, un umăr pe care să plângem. Căutăm o bunătate tactilă obișnuită, ne este dor de ea.

De aceea, acum prin fiul meu, îmi ofer acel legănat. Şi soțului meu. Şi părinților mei. Şi acelei fetițe puternice, care vrea cu disperare căldură, dar care afișează bariere prin care nu poţi trece. Şi acelui băiețel, care nu şi-a permis niciodată să plângă, care face totul singur, e atât de rece, atât de independent.

Privesc în ochii copilului meu şi repet ca o mantră: “Orice s-ar întâmpla, vreau să ştii că eşti iubit.”

Vreau ca asta să i se întipărească în subconștient. Îi scriu asta în scrisori pentru viitor, pentru ca atunci când va avea 30 de ani şi va veni la psiholog, să nu aibă despre ce discuta. Poate doar: “Ştiţi, eu am încredere în această viaţă, nu ştiu de ce, dar am încredere, de când m-am născut şi până acum  – o accept ca un dar şi pe mine în ea – ca un miracol. Aveți ochii obosiți, doctore. Vreți o îmbrățișare?”

Vreau să fiu ultima în familia mea, care nu a fost legănată şi ținută în brațe suficient…

Sursa