Copilul nu este iubit pentru CEVA. Este iubit – pentru că poate fi iubit.

Dorința de a fi iubit și acceptat este firească. Prin senzația că este iubit şi util, copilul își legalizează prezența în această lume. Iar prin atitudinea părinților săi, el formează scenariul relațiilor cu ceilalți oameni în viitor.

Inițial, când copilul se naște, el nu încearcă să câștige dragostea și acceptarea. El pur și simplu există, trăiește, anunță despre nevoile sale, își arată nemulțumirea și temerile (prin plâns, mers, cu ajutorul expresiilor faciale sau a țipărilor). El este pur și simplu prezent.

Într-o versiune normală și sănătoasă, copilul primește un răspuns emoțional de la mama sa: mama a venit, l-a luat în braţe, l-a pus la piept, mâinile ei sunt calde și moi, pieptul cald, laptele delicios şi mama cântă ceva. Totul e bine. Mama te strânge la piept. Cu ea te simţi în siguranță. Inconștient se absoarbe cunoștința despre faptul că “Eu sunt și asta e bine”.

Dar ce se întâmplă dacă mama este deprimată? Sau este îngrijorată? E încărcată de probleme, ocupată cu munca. Sau dacă acest copil nu a fost planificat. E obosită. Cu propriile traume.

Atunci, copilul simte că ceva nu este în regulă. El nu obţine cunoştinţe despre faptul că este iubit. Şi atunci va încerca să câştige această dragoste.

El îi arată mamei desenul său, se laudă: “Mami uite ce am desenat!”. Iar mama absorbită de gândurile sale îi răspunde: “Ai desenat..văd…bravo…şi continuă să fie cu gândurile sale. El încearcă să cânte, să sară…mama îl roagă să stea liniștit. Copilul nu renunță. El încearcă să obțină aprobarea mamei.

A măturat pardoseala. Mama a spus tradiționalul “bravo”. Însă copilul nu a obținut cel mai important lucru – Sentimentele! Admiraţia. Mulţumirea. Iubirea. El consideră că nu este suficient. Şi atunci în minte îi vine altă idee. Nu trebuie doar să măture, ci şi să spele pardoseala şi să miroase frumos. Voi turna parfumul preferat al mamei în găleata cu apă! Mama va fi fericită! Va fi foarte parfumat!

Atunci când, în loc de dragoste și recunoștință, puiul este certat pentru sticla goală de parfum scump, își dă seama că ceva nu este în regulă cu el. Și în acest moment se naște o eroare logică: mama nu mă iubeşte, pentru că nu are pentru ce… Nu sunt destul de bun. Fac totul incorect.  Și eu însumi sunt incorect. Urât. Și prost. Sau prea gălăgios (trebuie să fiu mai liniștit). Sunt rău.

Se pare că logica este banală: dacă nu obțin iubire, atunci nu o merit. Dacă totul era în regulă cu mine, atunci mama mă iubea. Logica este simplă, dar este greșită!

Copiii sunt iubiţi nu pentru pardoseli curate, note mari, păr frumos și ochi albaștri, pentru ascultare și comoditate. Nu sunt iubiți pentru ceva. Sunt iubiți – pentru că pot fi iubiți.

Iubirea – este abilitatea celuilalt. Este un sentiment care poate fi împărțit numai dacă este prezent în interior. Dacă părinții sunt plini de iubire, ei o vor da pur şi simplu. Doar pentru că pot face asta! Generozitatea iubirii nu are condiții!

Copilul nu știe despre acest lucru şi lipsa unei resurse vitale de iubire le explică prin defectele sale. El crede că nu este suficient de bun pentru iubire și începe să ceară.

Cu această MINCIUNĂ mare el continuă să trăiască, să-şi construiască relațiile cu alţi oameni. Cu această minciună intră în viaţa de adult. Şi toată viaţa încearcă să câștige ceea ce se oferă gratis.

Atunci când părintele poate iubi, el va iubi şi un copil șchiop, orb, un copil ce nu pictează perfect, care nu are note mari la învățătură, care pune multe întrebări dificle etc.. Îl va iubi, pentru că POATE. Îl va iubi aşa cum este, va iubi ce face şi cum face.

Iubirea este compusă din doi termeni = Din partea copilului: doar să fie + din partea părintelui: abilitatea de a iubi.  În acest exemplu, nu există condiții.

Sursa