Şi bărbații obosesc de incertitudine, obosesc să fie îngeri păzitori…

El stătea la bucătărie şi fără grabă îşi pregătea cafeaua. Era ziua lui liberă, pe care planifica să o petreacă în liniște şi singurătate. Avea nevoie să-şi restabilească puterile, de aceea iubea atât de mult aceste zile rare, în care putea fi singur.

S-a trezit târziu. Era nebărbierit, nepieptănat. Îşi dorea doar o cafea. Tare şi aromată pentru a-şi începe ziua liberă.

Un sunet insistent la ușă îl făcu să se trezească complet. Îmbrăcă rapid halatul, trecu mâna prin părul zburlit şi se duse să deschidă ușa.

În prag stătea Ea. Era vizibil obosită, părea aproape înfrântă. Dar încă atât de apropiată și frumoasă. Era femeia lui, cea mai bună.

Ea a intrat în cameră, aruncându-şi poșeta pe podea şi fără să-și dea jos încălțămintea a intrat în camera de zi și s-a așezat în fotoliul său preferat. Înclinându-și capul și închizând ochii, a spus cu voce obosită:
– Nu mă alunga. Am venit. Permiteți-mi de data asta să rămân. Nu mai pot.

Nu o aștepta. Era ultima persoană pe care îşi dorea să o vadă astăzi. Dar nu a putut decât să o întrebe:

– Ai obosit?

Acceptând acest salut ca o invitație la dialog, ea s-a înviorat puțin.  Şi-a aruncat pantofii, s-a așezat mai confortabil și a început să vorbească cu vocea ei frumoasă.

– Nici nu-ţi imaginezi cât de mult am obosit. Nu mai am puteri. Sunt singură. În toate sunt singură. Munca. Familia. Copiii. Părinții. Trebuie să reușesc peste tot, să controlez totul. Pentru ca tuturor să le fie bine. Însă nu mai pot. Vreau să las totul şi să rămân aici, cu tine. Dimineața să culeg fructe în grădina ta. Ziua să merg la plajă, iar seara să privesc în depărtare de pe balconul tău. La cer. La munți şi mare. Să fiu alături de tine şi să nu mă gândesc la nimic.

El a respirat profund, deja nu-şi mai ascundea iritarea. Ziua liberă i-a fost distrusă. O iubea prea mult. Şi de fiecare dată, conștient cădea în plasa manipulărilor ei.

– Știi? – spuse el brusc, – să fiu sincer, deja m-am săturat de asta. Am auzit acest cântec de sute de ori. Și de fiecare dată te credeam. Ţi-am permis să rămâi și cum s-a terminat? Foarte repede, totul devenea plictisitor și plecai înapoi. Ai jurat că te descurci singură și că nu ai nevoie de ajutorul meu. M-ai respins de multe ori. Și lumea în care trăiesc. Aveai nevoie de aventuri, de suferință, de evenimente, de dificultăți, de bucurie pe care nu ți le puteam da. Pur și simplu nu le aveam. Viața mea liniștită te enerva. Ce s-a întâmplat din nou cu tine?

– Nu ştiu. Însă, de data asta e mai greu.

– Știi, acum nu e mai greu decât înainte. Cel puțin nu de data asta – ai un acoperiș deasupra capului și copiii sunt bine. Mama e sănătoasă și e alături de tine. Eşti înconjurată de oameni pe care te poţi baza. Doar că mândria ta nu-ţi permite acest lucru. Ai o pasiune care-ţi dă puteri. Și soțul nu-ți mai face probleme. Suportul tău interior este stabil, văd asta. Și sănătatea? E doar o operație pentru a-ţi restabili vederea. Mii de oameni o fac și viața li se îmbunătățește. Deci, iartă-mă. Dar de data asta, nu. Ia-ţi poșeta și pleacă. Nu sunt gata să te accept înapoi.

Ea cunoștea bine momentele în care e inutil să se certe cu El. Se ridică în tăcere din fotoliu și, fără să-și ia rămas bun, a ieșit grăbită.

După cincisprezece minute se va trezi din anestezie, pe masa de operație. Avea un bandaj mare pe ochi. Foarte curând, îl va scoate și va privi lumea diferit.

Și el?

El îşi va amâna ziua liberă și va începe din nou să lucreze.

Totuși, e o plăcere dubioasă – să fii Înger Păzitor.

Sursa