Formula iubirii: 5 Adevăruri ştiinţifice care nu vor fi pe placul celor romantici

Credem, că abilitatea de a iubi îl deosebește pe om de cele mai multe animale. Însă, din punct de vedere științific, toate experiențele romantice sunt doar viclenia genelor egoiste și cinice, care au o singură dorință – să se multiplice.

Viclenia

Conform evoluției, orice ființă vie este doar un set de gene, care se reproduc singure. Genele pot crește celule, organisme, interacționează între ele, dar la final vor lăsa urme în istorie doar cele care vor reuși să-şi păstreze copiile.

Pentru a-şi atinge obiectivul, genele merg la tot felul de trucuri. Unele pariază pe simplitate și eficiență și produc maximum de copii în cel mai scurt timp posibil. Altele sunt mai viclene. Ele nu doar se reproduc pe sine, ci se amestecă cu alte gene și creează descendenți din amestecul rezultat. Aceasta este esența reproducerii sexuale, care a dat ființelor vii o alegere: cu cine să se “amestece”, pentru a asigura urmașilor un succes mai mare. Reproducerea asexuală are ca scop numai cantitatea. Pentru cea sexuală, este importantă calitatea.

Folosind reproducerea sexuală, genele şi-au construit noi mașini de înmulțite, precum este corpul uman – totul pentru a continua să se reproducă. Dar ce se întâmplă dacă pe noi, oameni adulți şi inteligenți, nu ne interesează intențiile genelor noastre? Ce se întâmplă dacă nu vrem să ne reproducem? Desigur, genele au prevăzut şi acest lucru. Pentru a înșela omul, ele au inventat IUBIREA.

Antropologul american Helen Fisher a împărțit iubirea în trei componente biologice: pofta, atracția și atașamentul.

Pofta

Pofta sau libidoul – este dorința de a participa cu orice preț la reproducerea sexuală. Cu cine, pentru ce și care va fi rezultatul – nu este atât de important. Este important procesul, nu rezultatul.

Pofta este motorul principal al reproducerii, iar la Homo sapiens ea funcționează pe baza hormonilor sexuali: estrogeni și androgeni. Fiind un mecanism vechi, pofta este oarbă, iar normele morale sunt neputincioase împotriva opresiunii sale.

Atracţia

Dacă pentru poftă toate împrejurimile au aceeași faţă, atunci la nivelul atracției se întâmplă o alegere pentru care totul a fost gândit. Principala substanță responsabilă de atracție este dopamina. E suficient ca nivelul de dopamină din creier să crească şi vine euforia, omul devine hiperactiv, pierde pofta de mâncare și somn, îşi face griji pentru fleacuri și în același timp, începe să gândească mai bine.

De ce genele ar face omul nervos, dar plin de bucurie și inteligență? Răspunsul este simplu: mașina care transportă genele trebuie să ducă la bun sfârșit problema cu reproducerea sexuală cu partenerul ales. Și să o facă cât mai repede posibil, până când nu apare alt doritor să participe la amestecarea genelor. Iată de ce omul îndrăgostit este atât de nervos şi vede doar o ieșire din situație, să-şi cucerească alesul şi desigur să ducă genele la destinație.

Atașamentul

Dacă pofta și atracția se bazează pe observații evidente și senzații imediate, atunci atașamentul necesită o privire în viitor, iar acest lucru este mult mai dificil.

De ce au inventat genele un astfel de mecanism complex? Dacă ne imaginăm că urmașii apar imediat după fertilizare și încep imediat o viață independentă, atunci atașamentul este chiar dăunător: care este scopul limitării reproducerii la un singur set de gene?

Principala “moleculă” a atașamentului este oxitocina. Un hormon care se secretă în cantități enorme în timpul nașterii. Deasemenea contribuie la secreția laptelui, afectează direct manifestarea sensibilității față de copii și stimulează comportamentul părinților. Oxitocina sporește dorința de a petrece timpul cu partenerul, de a menține contactul social și fizic cu el. Putem spune, că oxitocina este hormonul planurilor pentru viitor.

Iubirea

Sistemele care asigură pofta, atracția și atașamentul la om, există și la alte mamifere. În studiile privind rolul oxitocinei, de exemplu, se folosesc șoarecii de stepă – aceste rozătoare monogame deasemenea sunt atașate de partener. Dar asta nu înseamnă că dragostea la șoareci, este aceeași ca şi la oameni.

Se presupune că apariția iubirii la om este asociată cu evoluția timpurie a maimuțelor antropoide. Cu opt milioane de ani în urmă, clima schimbătoare din Africa de Vest a forțat strămoșii noștri să părăsească pădurea și să se mute în savană. În spații deschise, era necesar să se miște distanțe lungi, astfel australopithecinele s-au ridicat în picioare, în loc să urce pe copaci. Femela îndreptându-se nu mai putea căra copilul în spate şi acest lucru i-a îngreunat căutarea hranei. Iar masculii îndreptându-se şi-au eliberat mâinile, astfel au început să ducă hrana la distanțe mari. Un avantaj evolutiv l-au obținut familiile unde erau distribuite rolurile: femelele au grijă de copii, masculii aduc hrana.

În noile condiții, sistemul vechi de oxitocină s-a dovedit a fi extrem de util. După ce a pierdut cu setările creierului, evoluția „a pus“ în acțiune hormonul care dezvoltă rapid emoțiile și conștiința maimuţelor. Îmbunătățirea alimentației și noile oportunități de educare au crescut foarte mult abilitățile intelectuale ale copiilor. În mai puțin de trei milioane de ani, procesele hormonale și emoționale inventate de gene pentru a se reproduce cât mai eficient, s-au acoperit cu o carapace groasă de cultură. Religiile au cântat oxitocina, iar poeții şi cântăreții medievali – dopamina.

Însă acest fapt nu trebuie să-i întristeze pe oameni, care par să-și piardă controlul vieții: la urma urmei, cine, dacă nu genele, știu mai bine cum să ne facă plăcut? Deci merită să vă relaxați şi să obțineți plăcere.

Sursa