Arată că te-ai maturizat psihologic! Asumă-ţi responsabilitatea pentru propriile sentimente!

Maturitatea psihologică este atunci când ne asumăm responsabilitatea pentru propriile sentimente. 

“Nu tu mă jignești, ci eu mă simt rănită când tu …”
“Nu tu mă rănești, ci eu simt durere când tu…”
“Nu tu îi oferi sens vieții mele, ci eu caut sensul numai în tine…”

Se pare că nu există diferență? Dar, de fapt, îţi permite să faci o serie de ipoteze care-ţi uşurează viaţa: că durerea și resentimentele sunt ale noastre şi nu toată lumea în această situație ar experimenta același lucru. Asta înseamnă, că în acest moment nimeni nu ne face rău, pur să simplu experiența noastră din trecut reflectă durere.

CEL MAI IMPORTANT! Nu trebuie să așteptăm până când celălalt va înceta să ne provoace durere sau supărare. Este în puterea noastră să oprim acest lucru: să ne îndepărtăm la distanța corectă…

Înțelegând acest lucru oprim jocul de-a tiranul și victima și suntem nevoiţi să luăm decizii, însă a învinui e mult mai uşor.

E amuzant că şi în asumarea responsabilității pentru propriile sentimente funcţionează legea: dacă mi-e bine – eu sunt bravo, iar dacă nu – ceilalți sunt vinovați.

Adesea spunem: m-a rănit, mi-a provocat durere, m-a învinuit, m-a insultat, însă spunem foarte rar sau ironic: m-a iubit, m-a făcut fericită, m-a mulțumit, m-a făcut să simt iubire, fericire, recunoștință.

Pentru că atunci când simțim dragoste, recunoștință, fericire, interes – suntem noi înșine, iar când ne supărăm, simțim durere sau ne simțim lipsiți de valoare – atunci cineva este vinovat.

Când am devenit responsabilă pentru sentimentele mele, mă înfuriam pe cei care nu făceau acest acest lucru şi puneau responsabilitatea pe alții, inclusiv de mine. Apoi, mi-am dat seama că noi înșine suntem responsabili pentru ce ne asumăm responsabilitatea.

Adică, ei nu mă învinuiesc pentru sentimentele lor (“mă insulți”), dar eu îmi asum responsabilitatea pentru sentimentele lor (“oh, te jignesc, îmi pare rău!”). Iar aceasta deja e aroganţă  – să gândesc că pot controla sentimentele altor oameni adulți şi inteligenți.

E ca și cum ai merge într-o altă cameră, iar acolo e liniștite şi eu încă nu sunt obișnuită cu ea. Uneori ies din cameră să mă cert cu cineva şi să-mi plâng de milă, însă experiența de a ieși este neprețuită și-mi apasă creierul. Sunt nevoită să slăbesc tensiunea, să scriu pentru cei care vor să înțeleagă, dar iată să dau vina și să fiu supărată/ofensată/vinovată deja nu mai vreau, m-am plictisit.

Deși unii şi la 80 de ani nu se plictisesc. Apreciez entuziasmul lor față de proces.

Sursa