Femeia știe să ierte până la un moment dat, după nu te mai iartă niciodată

Unele lucruri sunt frumoase tocmai pentru că au trecut prin dezastru. Unele suflete strălucesc tocmai pentru că s-a ales cândva praful de ele. Unii oameni sunt minunaţi tocmai pentru că sunt imperfecţi. Iar alţi oameni nu calcă strâmb şi nu greşesc tocmai pentru că au iertat destul cât să ştie cât de tare doare să fii pus în situaţia de a ierta, de a fi rănit.

Femeia te iartă pentru că se teme să nu cumva să te piardă. Femeia te iartă pentru că are impresia că nu poate trăi fără tine. Te iartă pentru că are încredere şi pentru că ea uită cum era viaţa înainte de a-l cunoaşte pe cel pe care îl iubeşte. Te iartă de trei, patru, cinci ori, dar de câte ori să te mai ierte, oare, dacă tu nu te înduri să îi ierţi sufletul de atâtea suferinţe, de atâtea răni, de atâtea frământări lăuntrice care nu îi dau pace?

Te iartă până renunţă la tine de tot şi nici nu mai vrea să audă, nici nu îşi mai dă voie să simtă, nici nu mai are putere să creadă şi nici nu te mai lasă să explici ceva. Femeia îţi oferă totul cu dragă inimă şi deşi nu îţi cere nimic, merită multe, aşteaptă să primească şi ea iubire poate în aceeaşi măsură. Atunci o femeie renunţă la a mai aştepta iubire, la a mai avea încredere, la a-şi mai face speranţe, se risipeşte parfumul unei poveşti, se stinge un destin caruia poate nu i-a fost dat să împlinească două suflete în aceeaşi măsură.

Femeia nu mai poate trăi de dor până când îşi dă seama că nu o ajută la nimic, că o trage în jos, că o ţine pe loc, că o face să-şi rateze şansa la fericire. Femeia nu e proastă, iartă, are încredere pentru că toţi suntem oameni şi pentru că toţi greşim, dar se convinge într-un final, atunci când nu are noroc de oameni frumoşi, că unii greşesc mai mult şi că la aceia trebuie să renunţe dacă vrea să fie cu adevărat fericită.