Julia Gippenreiter: „Urmează-ţi copilul și ajută-l să crească“

Ce putem face pentru binele copilului? Unde trec limitele autorității părintești? Care este diferența dintre „a educa“ și „a ajuta copilul să crească?“ Iată ce ne spune Dr. în psihologie Julia Gippenreiter:

– Ce putem face cu adevărat pentru binele copilului?

J.G.: Amintiți-vă pictura murală a lui Michelangelo: Dumnezeu îl creează pe Adam. Mâinile lor sunt pe cale să se întâlnească; mâna puternică a lui Dumnezeu se grăbește spre mâna întinsă a lui Adam. Adultul este purtătorul cunoștințelor, înțelepciunii, principiilor etice, care îi transmite toate aceste calități copilului său.

– Adică îl educă?

J.G: Eu aş înlocui verbul, deoarece este asociat prea des cu astfel de acțiuni precum: a impune, a forța, a constrânge, a controla, a cere, a verifica. De aceea, este mai bine să spunem nu „a educa“, ci “a crește“. Îl ajută să crească. Pentru ca într-o zi copilul să crească și să fie capabil să trăiască cu alte persoane, pe cont propriu. Şi atunci adultul ar trebui să-şi retragă mâna, deoarece mâna copilului și-a găsit propria putere. El este un individ, o persoană. Când acest lucru se întâmplă, misiunea părintelui s-a terminat. Şi rămân doar sentimentele reciproce, dragostea, prietenia dintre părinți și copii.

 – Însă se întâmplă că părinții continuă să “educe” copilul…

J.G: Această atitudine deja este abuz asupra copilului. Și nu numai asupra celor care au crescut, dar şi asupra copiilor mici. Fiecare copil are propriul proces de înțelegere, rată de dezvoltare, de creștere. Nu putem interveni în acest proces. Părinții trebuie să fie un ajutor pentru copiii lor: e ca şi cu plantele – acestea trebuie hrănite, protejate, nu trase de vârf sau grăbite să crească.

– Cât de mult coincid interesele școlii şi părinților?

J. G.: Școala ca organizație nu este interesată în dezvoltarea gândirii creative și a independenței copilului. Este construită pe sarcini, programe, metodici trimise de sus. Și cere executarea lor necondiționată. De fapt, școala este un laborator pentru producerea oamenilor cu voință slabă: elevul este un interpret. Pentru creativitate şi gândire nu are timp. O persoană cu voință puternică se naște numai atunci când crește într-o atmosferă de libertate, inițiativă, curiozitate, cercetare.

– E plăcut să crezi că persoana cu voință puternică poate să facă ceea ce nu vrea…

J.G: Voința – este o noțiune ce nu poate fi aplicată la acţiuni. Ea poate fi aplicată la personalitate. Voința – este energia liberă, iar persoana cu voință puternică – are această energie şi face doar ceea ce îi este interesant. Trebuie să educăm în copil acea voință, pentru ca el să aibă interes şi dorința vie.

Atunci când copilul este impus şi speriat – în el va crește doar frica şi sentimentul de inferioritate. Copilul îşi pierde energia şi dorința de a face ceva. De aceea, părinții sunt nevoiţi să facă o alegere: fie să stea de partea școlii, fie de partea copilului. Adultul are sarcina să inspire. Dacă școala nu face acest lucru, atunci ar trebui să o facă părinții – cel puțin primii pași în această direcție. Să-i spună: “Nu eşti obligat”.

– Poți să-i permiți copilului să facă tot ce vrea?

J.G: În primul rând, părinții trebuie să învețe să înțeleagă ce vrea cu adevărat copilul și de ce vrea acest lucru.

– Unii părinti au frica că dacă copilul lor nu va reuși în viaţă, atunci vor fi etichetați ca “mama rea” sau “tata rău”

J.G.: Încerc să-mi imaginez cum cresc astfel de părinți. Înseamnă că nici lor nu li s-a dat voie să trăiască, să-şi urmeze dorințele spontane, erau întotdeauna evaluați. Nu aveau propria opinie, nu simțeau că au dreptul să-şi spună cuvântul. Eu pe o astfel de mamă aş întreba-o ce crede ea despre propriul copil, cum îşi iubește copilul, cu ce îl ajută. I-aş da un sfat să nu asculte pe nimeni.

Sursa

Dacă ţi-a plăcut acest articol, distribuie prietenilor!