Şi în acest moment am înțeles că nu mai vreau să mă mint, că trebuie să-l las…

Am intrat în cabinetul lui pentru un minut, m-am aşezat în fotoliu şi așteptam să termine ce avea de scris. Ceva mi-a atras atenția. Pe masa lui era o ramă foto digitală pe care nu o mai văzusem înainte. Una după alta se schimbau imaginile.

Iată, iubitul şi fiul lui în prima zi de şcoală,  fiul zâmbește alături de multe baloane colorate, toată familia pe fundalul munților acoperiți de zăpadă, îşi îmbrățișează soţia, soția lui în rochie albastră suflă lumânările de pe tort… Am văzut-o întâia oară pe soţia lui.

În acel moment, de parcă m-au țintuit în fotoliu…

Ciudat, ea e blondă, eu brunetă. Eu am părul lung, ea tunsoare scurtă, ea e un pic mai în vârstă, însă ne asemănăm atât de mult. Ovalul feței, gropițele din obraji, ridurile de lângă ochi când zâmbești larg…

Şi ambele iubeam același bărbat. Simțeam aceasta în privirea ei, când se uita la iubitul meu din fotografii. Şi eu îl iubeam. Ne întâlneam deja mai mult de un an, perioadă în care am încercat să rup relaţia, să plec, să fug, însă nu-mi ajungea curaj. De fiecare dată îmi șoptea vorbe dulci, îmi spunea cât de dor îi este de mine, că sunt destinul lui, iar familia e doar o formalitate.

Iar acum, deloc formal, ci oameni vii se uitau la mine din acele fotografii.

Şi în acest moment, am înțeles că nu vreau să mă mai mint. Da, sunt bărbați care divorțează, însă iubitul meu se pare că se simțea foarte bine în triunghiul nostru amoros. Nu întâmplător, refuza să discutăm despre viitor.

Imaginile au început să facă următorul tur, iar eu simțeam cum bărbatul pe care îl iubeam s-a transformat într-un dușman, care mă mințea şi pe mine, şi pe ea. Şi de un astfel de bărbat nu aveam nevoie: chiar dacă va pleca, chiar dacă vom trăi împreună – după aceste imagini nu mai puteam să am încredere în el. Pentru că era atât de convingător când mă mințea. Şi atât de convingător şi gingaș se uita la soție în fotografii.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

– Ai dorit ceva? – a întrebat el, distrăgându-se de la hârtii.

– Nu – i-am răspuns şi am ieşit din cabinet.

Am plâns câteva zile la rând. Ba cu o prietenă, ba singură, în hohote şi suspinând, regretând şi fiind extrem de furioasă. Pentru a nu ceda să-l telefonez, i-am dat prietenei telefonul.  După patru zile de “doliu” a venit o amorțeală stupidă a sentimentelor. Lacrimi nu mai aveam, bucurie deasemenea, am găsit acolo, undeva în interiorul meu un punct zero.

După o săptămână, cu același punct zero zburam la o expoziție. Așteptam zborul de legătură în aeroportul din Paris, iar între timp priveam mulțimea de oameni mișcătoare.

Mă uitam la sutele de bărbați care se grăbeau, savurau cafeaua, scriau mesaje, vorbeau sau pur şi simplu tăceau. Şi brusc mi-a venit un gând: “În lume sunt mii şi sute de bărbați cu care aş putea fi fericită, atunci de ce m-am “lipit” de unul şi nu-l pot lăsa? De ce cred orbește că el e soarta mea? Ce e de fapt soarta?

Mi s-a trezit interesul. Mergeam la o expoziție unde se adună mii de bărbați din toată lumea. Am închis ochii şi i-am cerut Universului să fac cunoștință cu un bărbat care are nevoie de o relație apropiată doar cu o femeie, care şi-ar dori să împărtășească cu mine călătoriile şi timpul liber, prietenii şi patul, treburile casnice, să fie alături de mine şi la bine şi la greu. Şi te rog, să fie singur sau divorțat!

Peste două zile, în pavilionul din Londra care îşi prezenta obiectele olimpice, mi-am întâlnit viitorul soţ. Era un australian roșcat, amuzant şi absolut necăsătorit.

Suntem împreună deja de 9 ani. 

Sursa

Dacă ţi-a plăcut acest articol, distribuie prietenilor!