Femeia puternică şi prețul pe care îl plătește pentru putere…

“Fac totul singură. Pot, fac, trag. Nu cer de la nimeni nimic.”

Taxa pentru independenta totala – oboseala, epuizarea, incapacitatea de a te putea baza pe cineva în afară de tine. “Fac totul singură.“ De ce?

Pe de o parte e incapacitatea şi imposibilitatea de a cere ajutor. 

Pe de alta – sentimentul profund de necesitate pentru a-ţi justifica existența pe acest pământ. Rădăcinile acestei convingeri sunt profund în copilărie şi se pot baza pe respectul de sine scăzut. Ești cum eşti – ești un nimeni. Fii mai mult decât eşti și atunci vei câștiga dreptul la existenţă. Dreptul de a fi luat în seamă. Respingerea paternă. Neglijarea Mamei. Nevoia constantă de a merita și justifica.

Sau poate inițial acest mesaj i-a fost adresat bunicii. Iar fiica văzând cum mama lucrează din greu până târziu, gătește, face ordine, pune copiii pe picioare în ciuda greutăților – îşi face concluzia că soarta femeii e aşa. Fiica îşi respectă mama şi nu vrea să fie mai “slabă” decât ea.

Sau bunica are o soartă militară şi sindromul celui care a “supraviețuit”. Sentimentul de vinovăție pentru faptul că eşti viu în timp ce mulți au murit, te fac să plătești pentru fericire. Nu respira, nu te relaxa, nu te bucura încă o dată – supraviețuitorii nu au acest drept.

Cum o fi, însă femeii i se creează imaginea unui destin feminin eroic. În versiunea modernă – femeia activă-cuceritoare, rezistentă, femeia-salvator, femeia puternică-victimă. Cel mai des una în trei ipostaze.

Mai sus, mai repede, mai puternică! Scop după scop! Totul e sub control. A şti totul, a-i ține pe toți în frâu. “Eu știu cum e mai bine, eu decid”. A controla fiecare pas, a repartiza atribuțiile, a crea programul de dezvoltare pentru bărbat şi insistent a-l pune să-l respecte (iar apoi să rămâi surprinsă de ce oare a plecat la alta).

Să te faci capul familiei. Să devii părinte pentru părinții tăi şi mamă pentru frați şi surori. Să ocupi locul cel mai “în vârstă ” în familie. Să plătești şi să asiguri, să controlezi şi să ceri. Să acaparezi toată puterea în mâinile tale.

“Oh, ce sentiment impetuos de putere nelimitată. În sfârșit pot face totul. În sfârșit toți depind de mine!”

„Au nevoie de mine, fără mine nu se vor descurca, depind de mine, deci mă acceptă …au nevoie. Sunt iubită …“. Exact iubire și recunoștință caută fiicele puternice.

Şi dacă toți au nevoie şi faci totul pentru toţi nu eşti decât o victimă, care îşi freacă mâinile pentru a arăta contul.

Totul are o a doua parte. Sacrificiul necesită răsplată. 

Pentru a renunța la rolul de victimă şi salvator, ar trebui să renunti la putere. Salvarea – presupune că oamenii de lângă tine sunt slabi, fără tine nu se descurcă, nu au propria gândire. Alături de un salvator e foarte ușor să ajungi infirm. Nu e de mirare că este rolul primordial al soțiilor de alcoolici și mamelor dependenților de droguri.

Oferindu-i persoanei responsabilitate, o accepți ca fiind egală ţie. Nici mai proastă, nici mai slabă.

Psihologia victimei se manifestă în mai multe feluri. Acesta este un anumit model de comportament, care-i separă pe cei din jur în “salvatori” şi “agresori” “buni şi răi”. Astfel cei buni devin “salvatori” şi sunt controlați cu ajutorul sentimentului de vinovăție. În acest mod victima îşi satisface necesitățile, deoarece nu ştie cum s-o facă în alt mod, doar aşa obține ceea de ce are nevoie.

Pentru a ieşi din poziția de “victimă” e necesar să-ţi recunoști slăbiciunile, să devii un om simplu.Nu eşti un erou, un sfânt, ci pur și simplu OM cu dorințe, nevoi și limite a propriilor capacități.

Sursa

Dacă ţi-a plăcut acest articol, distribuie prietenilor!