Nici NU bănuiam, că sunt atât de iubit…

Odată, o profesoară de matematică din Minnesota le-a dat copiilor o sarcină: să creeze lista clasei, să se gândească ce le place cel mai mult la fiecare din colegi şi să scrie acele calități în dreptul numelui. La sfârșitul orei a strâns listele. Era vineri. În week-end a prelucrat rezultatele şi i-a dat fiecărui copil o foaie, în care a enumerat cele mai bune calități pe care le-au observat colegii la el.

Copii citeau şi ici colo, se auzeau șoapte: “Chiar e despre mine? Nici nu bănuiam că sunt atât de iubit”.

Nu au discutat despre rezultate în clasă, însă profesoara știa că şi-a atins scopul. Elevii ei, au crezut în sine.

Peste câțiva ani, unul din acești copii a decedat în Vietnam. L-au înmormântat acasă. Au venit să-şi i-a rămas bun foştii prieteni, colegi, profesori.

La înmormântare, tatăl băiatului s-a apropiat de profesoara de matematică:

-Vreau să vă arăt ceva – şi a scos o foaie împăturită în patru. Se observa, că a fost citită şi recitită de multe ori.

-A fost găsită printre lucrurile fiului meu. El nu s-a despărțit de ea. O recunoașteți? Şi i-a întins hârtia. Era lista calităților pozitive, pe care colegii le-au observat al el, atunci câțiva ani în urmă.

-Vă mulțumim – a spus mama băiatului. Fiul nostru prețuia mult aceasta.

Şi aici s-a întâmplat un lucru neașteptat: unul câte unul, colegii săi au scos aceleași foi. Mulți dintre ei le țineau întotdeauna cu ei. Unii chiar păstrau acea foaie în albumul de familie.

-Toți am păstrat aceste liste. Oare e posibil să le arunci?