De ce suntem atât de vulnerabili…

Cine ne face vulnerabili ? De ce, fiind maturi putem trăi cele mai diferite stări – începând cu anxietate şi greutate în piept şi terminând cu atacuri de panică, claustrofobie şi sufocare?

Traumele, pe care nu le observăm.

Vulnerabilitatea se datorează unor traume psihologice. Fără vreo traumă, locul nu va durea – atât în corp, cât şi în suflet. Doar că traumele psihologice (cum de fapt şi cele fizice) pot fi vizibile  sau complet invizibile. Dar dacă nu am observat trauma, atunci ea nu ar trebui să fie. Şi nu e clar de unde s-a luat vulnerabilitatea.

Dacă ai trăit momente de instabilitate, anxietate, resentimente sau furie, mânie sau dezgust, chin, durere – toate acestea indică despre faptul, că există o traumă psihologică. Dar cum și când s-a întâmplat – ar putea fi complet de neînțeles.

Acest fapt este, de obicei, ascuns adânc în psihic (și nu fără motiv!) şi poate fi despachetat doar de un psihoterapeut iscusit.

Identitate găurită

În procesul de creștere, la fiecare etapă, copilul îşi formează identitatea. Cât de puternică va fi ea, cu atât mai rezistenți vom fi la iritanți. Dacă identitatea este neclară, adică persoana nu prea înțelege cine este cu adevărat, cum este, ce vrea, ce și cum face în diferite situații ale vieții, atunci este foarte ușor s-o abați din drum.

Identitatea se educă în copilărie. Ea se formează din reflexia persoanelor cu care copilul interacţionează cel mai mult timp: părinti, bunici, frați, surori. Şi aici e foarte important modul în care aceste persoane ne “reflectă”. Cu ce cuvinte, în ce mod. Multe erori se fac de maturi din necunoaștere. Ei vorbesc despre copiii și nepoții lor, cu critici estimative şi nu descriptive, cum ar fi normal pentru a forma o identitate sănătoasă a copilului.

Otrava dulce a laudelor.

Criticile estimative sunt dăunătoare, chiar dacă ne par dulci şi pozitive. Să presupunem că copilul a fost lăudat că e atât de bun, inteligent, face totul excelent, e primul în clasă la chimie, biologie, întotdeauna e activ… Însă aici e o capcană! E important ca identitatea să fie pur şi simplu reflectată. Fără a fi judecat. Iar în final obținem, parcă un copil lăudat, însă vine la psihoterapie un matur anxios, care controlează totul, slab şi absolut nefericit…