Vocea din capul meu sau complexe insuflate cu iubire…

Nimeni nu va contesta faptul că să-ţi iubeşti copiii – e bine şi corect. Nimeni nu va critica părinții, pentru că îşi transmit experiența neprețuită copiilor, dându-le cunoștințe despre ce e bine şi ce e rău. Nimeni nu-i va judeca pe maturi pentru dorința de a proteja, de a pune o pernă, de a feri de greșeli, de a anticipa nenorocirile. Nimeni, cu excepția copiilor care sunt lipsiți de posibilitatea de a trăi, a greși, a se dezamăgi, şi tot odată a trăi o viață plină.

Nerecunoscători, veţi spune voi? Nefericiți, vă spun eu.

O prietenă de-a mea îşi face mari griji din cauza siluetei. Ea înțelege, că situația a apărut doar pentru că, în copilărie mama îi insufla, că dacă nu va mânca tot din farfurie, mâncarea va fugi după ea toată ziua. Coșmarul unui copil mic, s-a transformat în obișnuinţă de a mânca tot. De atunci au trecut mulți ani, însă fetiţa mică în corp de matur, nu poate lăsa nimic în farfurie. Şi nu doar în farfuria ei, ea mănâncă din urma tuturor celor din familie. Regula mamei funcționează şi peste ani.

O altă prietenă, se simte vinovată pentru divorțul părinților. Mama i-a spus, că tata a plecat din familie deoarece învăța prost la scoală şi se comporta urât. Fata, însă a terminat școala cu excelenţă, însă tata nu s-a mai întors, nici după alte studii pe care le-a terminat deasemenea cu succes. Cred că vă imaginați că perfecționismul cunoștinței mele i-a forme ciudate – la moment, ea e un şef care nu tolerează greşeala şi la ai săi 37 de ani, e absolut singură.

În cabinetul meu, adulții îşi aduc deseori poveștile din copilărie. În ele mesajul părintelui s-a transformat în frică profundă, o voce în cap, care este acceptat ca principiu al atitudinii față de sine însuși și faţă de lume. Aceste mesaje rămân cu ei pentru totdeauna, ca un nucleu al identității, ca un mesaj din partea întregii lumi. Doar, părinții pentru copil sunt întreaga lume, sunt adevăr divin.

Da, pentru copil cuvintele părintelui – sunt un adevăr incontestabil, pe care trebuie şi te poţi baza, cu care va fi mai ușor în viaţă. Adevărul pe care îl repetăm fără să ne gândim, deja propriilor copii, considerând că ne dorim cum e mai bine, că astfel îi educăm şi-i protejăm de pericole.  Însă nici nu conștientizăm câte frici cresc din frazele spuse, din “figurile de stil” cu care dorim să înfrumusețăm regulile noastre părintești, făcându-le mai convingătoare.

Astfel pe acest fundal apare frica de a creste şi a deveni matur, De exemplu aceste fraze aruncate neglijent: “iată, vei creşte – vei afla cât costă…”eu, la anii tăi deja…” “vei obține diploma şi du-te unde vrei…” vei avea 18, vei afla ce-i viaţa independentă”. Din acest copil desigur va creşte un matur, însă el nu va putea pleca de lângă mama.

Frica de a nu creşte – este încă o frică şi o grijă extremă a părinților. “Mănânci rău – nu vei creşte”, “plângi ca un copil mic”, “nu vei putea face asta niciodată”, ” aşa micuţi ca tine, nu poți lua în acest loc”. Cum să savurezi în acest caz copilăria? Urgent trebuie să crești, să demonstrezi, să fii în măsură, să nu plângi.

Frica de a nu corespunde așteptărilor părinților, iar în rezultat – așteptărilor societății se transformă într-un coșmar continuu: oare ce vor spune oamenii? Şi totul începe cu vorbe nevinovate precum: ” toţi vor arăta cu degetul la tine”, se transformă în ” dacă eşti atât de rău, obraznic, neascultător, te vom trimite la internat” şi se termină cu “vei veni murdar – te omor!” Şi cum să-i explici unui matur că această metaforă nu poate fi percepută de copil ca o figură de stil, şi că copilul crede orbește ce-i spune mama. Doar e mama, iar mama nu minte. Şi dacă mama spune, că “mâinile sunt strâmbe şi cresc nu ştiu de unde”, probabil este adevărat.

Un punct aparte al “grijii excesive” pot aduce scene de violentă părintească asupra voinței copilului, care arată ca un lucru bun pentru a depăși fricile copilărești de apă, înălțime, jocuri sportive şi competiții, eforturile de a forma voința spre victorie, dorinţa de a se dezvolta, a nu lăsa lucrul început la jumătate de cale.  Probabil mulți din voi au văzut o astfel de scenă, când tata grijuliu îşi trage în apă copilul ce ţipă cât îl ţine gura, zicându-i: “Eşti bărbat, nu e nimic de speriat, iar apoi împinge copilul în apa rece sub privirea publicului curios: “O fac doar pentru binele lui, se va învăța să înoate şi-mi va mulțumi mai târziu!”

Poate această frică sau nedorinţa copilului de a face ceva – este doar modul în care el vrea să se dezvolte după propriul program, după necesitățile şi voința lui? Însă, nouă ni se pare că știm  despre copil mai multe, că-l simţim mai bine, că nu ne greșim în privinţa lui. Controlul părintesc maniacal nu are nimic cu siguranța copilului, ci mai degrabă cu posibilitatea părintelui de a-şi suprima neliniștile, legând copilul  de sine. Da, lumea nu e ideală. În ea este loc pentru violenţă şi indiferenţă, minciună şi trădare, şi tot felul de frustrări, pe care ai dori neapărat să le eviți. Însă chiar e atât de bine să trăiești într-o seră?

Pentru ca copiii să crească, ei au nevoie de experiență. Propria experiență. E foarte greu să uiți sau să nu ţii cont de “mesajele părintești”, iar ele mulți ani continuă “să ne protejeze” de iubire, de succes, de sine însuși…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, distribuie prietenilor!